Adrian Păunescu - Valea cu Pești

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Acum, când nu se poate intra în amănunte,
Când se întorc ciobanii să ia țigări, în sat,
Cunoaște calomnia că ninge, sus, la munte,
Și că, în plină vară, se pune pe iernat.
E lume la cabană, ca la o nuntă mare,
Și nu se știe cine mai joacă rol de miri,
Trec prinții și trec urșii, spre-aceeași vânătoare,
Palpită labe groase și degete subțiri.
Dar uite ce-ntuneric se-aude în pădure,
Un dangăt de mireasmă ce risipește fum,
La noapte voi trimite vânatul să te fure,
Ca să vă prind de-odată și să vă iau din drum.
Ehei, ce toamnă vine, pe cap c-un nimb de iarnă,
Ce libere duminici, ce ore îngerești,
Încep să iasă fumuri din codri și din hoarnă,
Te chem să bem o votcă la Văile cu Pești.
Plecăm de dimineață, cu toții-n altă parte,
Și drumurile noastre se-ncaieră aici,
Ce bucurii cețoase, ce sărbători deșarte,
Și lumile se-arată din ce în ce mai mici.
Doi cai avea ciobanul, cu două șei vulgare,
Și nu-i păsa de lume, trăia normal și-atât,
Și-a auzit și dânsul că e o vânătoare,
Că glontele și fiara se caută urât.
Și noi, de două zile, nu ne mai știm de nume,
Suntem bogați de faptul că n-avem chef de ei,
Suntem bogați de faptul că am fugit din lume,
C-avem numai senzații și nu avem idei.
Cabana nici nu are un telefon cu număr,
Iar telefonul care există sună mort,
Când te privesc, toți codrii îți freamătă pe umăr
Și eu, ca pe un codru, în ochii mei te port.
Există și antene de satelit, vezi bine,
Și totuși n-avem poftă decât de simplul trai,
În care ne e milă, ni-i drag și ni-i rușine
Și salutăm ciobanii ce vin din munți, pe cai.
Pe-aici se va mai scrie, vreodată, o poveste,
Despre această dramă, despre această zi,
Dar uită-te, iubire, că viață-n noi mai este
Și eu mai am puterea de a mă haiduci.
Politica rămâne departe și vulgară,
Salutul dintre oameni, pe-aici, e-aproape mut,
Mă macină orgoliul să mă îngrop în țară,
Sfidându-mi viitorul, să gust mereu trecut.
Ce bine mi-e cu tine, ce redescoperire,
Când, ca o fiară dulce, de mine te înnozi,
Acum, când radioul nu dă măcar o știre
Despre împrejurarea că-mi vei mai face plozi.
Ce râu este acesta, din valea turmentată,
Pe unde lunecase-un vapor particular,
Nici nu aud biserici, în clopot să-și străbată
Cărarea către ceruri, prin lipsa de orar.
Ca o cafea e noaptea, pe capetele noastre,
Amară și bizară, să fim deștepți s-o bem,
Eu nu știu sus ce este, ori stâni, ori niște astre,
Și nu mi-e dor de lume și fug ca de blestem.
Anunță în ziare c-am dispărut în munte,
Provoacă-ți o arsură, să-ți pun pe răni ulei,
Vai, nu se poate, totuși, intra în amănunte,
Că prea mi-e dor de tine și nu mi-e dor de ei.
Mai toarnă-mi, totuși, votcă, te rog să scrii aceasta,
Ca să rămână semnul acestei tandre nopți,
Haiducul își transformă în fruct prădat nevasta
Și-și face drum spre dânsa, cuțit prin struguri copți.
Am o iluminare, că într-o noapte sfântă,
Voi spune proclamații și veți cădea ca beți,
Iubesc păgâna gură, ce murmură și cântă,
Reîntruparea noastră din lacrimi și săgeți.
Mă simt bogat de tine, bogat de fărdelege,
Sunt fericit de toate poverile lumești,
Dacă aveți nevoie, pentru un an, de-un rege,
Vă sunt hohenzollernul din Văile cu Pești.
Mai plouă, mai nu plouă, mai vine-un om și-ntreabă,
Mai trece râu-n vale, mai moare câte-un ins,
Te mai cuprind în suflet, cu foarte mare grabă,
Și-aud că norii lumii în munți s-au pus pe nins.
Râvnesc pneumonia acestui tragic munte,
Potbalul de pe maluri de drum să-mi fie pat,
Păcat că nu se poate intra în amănunte,
Păcat că toată lumea e plină de păcat.
Suntem bolnavi de vicii, de care nu se scapă,
Nici nu mai e nevoie să știm, la zi, nimic,
Ca Dumnezeu sunt norii, ce, oglindiți în apă,
Pricep vinovăția, nepedepsind nimic.
Iubire, dezvoltare, putere de-a-nțelege,
Mai plouă și mai ninge, mai trec ciobani călări,
Să acceptăm că legea ne este fărdelege
Și că purtăm mirosul de iad vital în nări.
Sunt câini cu zgardă veche, pe noile șosele,
Vagabondează zilnic și nu mai au stăpâni,
Cum tu te lași cuprinsă, în vraja mâinii mele,
Și-mpodobești revanșa cu care mă îngâni.
Sunt vinovat de tine, sunt vinovat de mine,
Mai spune-mi că ți-e bine și că mă mai iubești,
Mai spune-mi disperarea cea fără de rușine
Că noi suntem pescarii din Văile cu Pești.
Trec prinți la vânătoare și-adorm plângând pe armă,
Nici urșii nu au teamă de cei care-i ochesc,
Vânatul, vânătorul sunt gata să adoarmă,
Drogați de beneficiul destinului lumesc.
Ce izolare-n munte și ce frumoase toate,
Capriciile înseși ne par figuri de stil,
Gustăm, cu guri deschise, această libertate,
Și murmură ursoaica spre ursul ei viril.
Acum, urmează somnul de-o toamnă și de-o iarnă,
Ne vom trezi în zorii de foc ai altui veac,
Când va veni chiar moartea, de somn să ne aștearnă,
Când va veni chiar boala, să ne devină leac.
Înaintăm ca urșii spre somnul de pe urmă,
Când îmi rămâi în spate, mă-ntorc să te aștept,
Și ceilalți vin în salturi, ce trivială turmă,
Și simt cum ne privește o pușcă drept în piept.
Aștept să se și tragă, fii de acord cu mine,
Mai bine în natură să mori, nu în spital,
Vom adormi ca urșii în Văi cu Pești, e bine,
Vom hiberna în moarte, iubindu-ne mortal.
Romanță fără margini și fără alinare,
Vor trece ani și secole și poate-ai să te miri,
Că vestea despre-această pereche care moare,
O va cuprinde, totuși, un buletin de știri.

valea cu pesti – Versuri.pro

Adrian Păunescu - Valea cu Pești