Cezar Bolliac - Meșterul Manole

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Manole, Manole,
Meștere Manole,
Zidul rău mă strânge,
Țâțișoara-mi curge,
Copilașu-mi plânge.
Manole, Manole!
Vara toată stau la muncă
Meșteri câți în țară sunt;
Iarna lucrul tot se strică,
Osteneala merge-n vânt.
Toată lumea e-n veghere
Și se miră în tăcere.
Neagul-Vodă poruncește
Și să jură-n Dumnezeu:
Sau că zidul se-ntărește,
Sau că mor cum e mai rău;
Căci e chiar o dievolie
Mânăstirea să nu ție.
Meșterii se-nfiorară
Și-ncepură-a se gândi
Cum să facă să nu moară,
Căci ei mâine n-or mai fi.
Neagul-Vodă ce vorbește
Negreșit că se-mplinește.
Meșterul Manole-ncepe
Iscusit a le vorbi;
Căci el singur se pricepe
Ce ispită poate fi
De se surpă peste gloată
Ce-au lucrat o vară toată.
– „De cuvânt să am eu parte,
Meșteri buni, mă ascultați!
Omenie aibă foarte
Fiecare dintre frați:
Cere zidul o muiere,
Ca să-i fie-ntemeiere!.
Mâine-n zid să se zidească
Măcar care din femei,
Ce va fi să se ivească
Cu merinzi, la soțul ei! ”
Meșterii se spăimântară
Ș-ochii-n jos cu toți lăsară.
– „Stați pe loc! și fără frică,
Cu credință să jurați!
Că din voi nici unu strică
Fapt-aceasta ce-apucați!
La primejdia obștească,
Trebuie unul să jărtfească.
Sufletu-i să se unească
Cu al Iudii la un loc,
Și țărina-i n-o primească
Nici pământ, nici vânt, nici foc!
Blestemat fie-n vecie
Cel ce-o spune la soție! ”.
Ei cu toții se jurară
Cum că taina nu o vând,
Și apoi se-mbrățișară,
Făr-a zice vrun cuvânt;
Dar, sunt mulți d-ăi fără frică
Ce-astăzi jură, mâine strică.
Cu nevasta fiecare
începu a se vorbi,
Să nu vie cu mâncare
Până seara va murgi.
Dar Manole-a ei venire
O lăsă la norocire.
Meșterii se mai adună
Până-n ziuă, la zidit;
Ș-ucenicii împreună
Toți cu toții au venit!
Însă tuturor l-e frică
A zidi, căci iar se strică.
Soarele către amiază
Începu a-nainta,
Și Manole-atunci s-așază
De unelte a-și căta:
– „Frați, începem a zidi,
Căci suntem în miazăzi.
Puneți mâna pe mistrie,
Calfe, ucenici idem,
Căci se vede o soție
Nu știe-a cui din câți suntem. ”
Calea toți o ațintară,
Dar pe loc s-astâmpărară.
Căci e Uța, credincioasă
Meșterului cel cinstit,
Ce soția-i cea frumoasă
La frăție a jertfit.
De când ea se măritase
Un an numai apucase.
O luă de mână-ndată
Și pe zid o întreptă;
Cum să stea apoi i-arată
Ș-a zidi se apucă.
Fie dragoste sau frică,
Ea cuvântul nu i-l strică.
Ceilalți meșteri în mirare,
Toți cu groază îl privesc,
Și stau toți în depărtare,
Căci aproape nu-ndrăznesc,
Când el dulce îi vorbește
Și cu grabă o zidește.
– „Astă glumă nu e bună,
Manole, iubitul meu;
Te gândește că sunt mumă
Și că cresc pe fiul tău. ”
Dar Manole tot glumește
Și cât poate se grăbește.
Pân’ la piept el o zidise,
Și ea dulce îi cânta,
Zidul tare o strivise,
Și ea-n lacrămi înota.
Dar acum se isprăvește,
Zidul mai o covârșește.
Asta fuse lecuirea
Zidul d-a putea ține;
Și d-atuncea mânăstirea
Încetă d-a mai cădea.
Vânt, cutremur n-o smintește,
Uța-n zid o sprijinește.
Neagul-Vodă cheltuise
Toat-averea, să credeți,
Și-ncă nu se isprăvise
Mânăstirea ce vedeți.
Se bocește ca muiere
Și Manole îi tot cere.
Doamna Despa atunci scoate
Din urechi ai săi cercei;
– „Na, Manole, de se poate,
Prinde tu ce știi pă ei,
Numai vezi de aurește
Mânăstirea ș-isprăvește. ”.
Când Manole de pe cruce
Darul merse dă-și luă,
Dan și Iașu-ncet se duce,
Scara-n mii că sfărîmă.
Pizma tot la rele naște
Și pe frați îi vrăjmășaște.
Meșterul în turburare
Aripi îndată-și lucră,
S-avântă cu o zburare
Ș-uite colo mi-ți pică.
Stana lui cea marmurită
Ne dă apă lămurită.
1847

Lucian Blaga - Domnițele

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Domnița din basmul acelei cetăți
într-o zi m-a-ntrebat:
„Tu știi – ah, tu nu știi – cine-a fost Uta?”
Amurg, mult mai vechi decât zilnicul soare apune,
sporea peste turnuri și-n preajma bisericii negre.
Tu știi – ah, tu nu știi! Cum nu aș ști pe trecuta
domniță, cealaltă, din slava evului mediu?
Tovarășa umbrelor astăzi, vie cândva!
Printre armuri, prin surele ganguri
mândră și albă trăia,
lângă scutul seniorului, Uta.
Caldă și castă, sub arătările inului,
minunea ființei se apăra.
Dar zâmbetul ei otrăvea toate văile Rinului.
Numai când spicul lega
ea-n anotimp din cetate ieșea.
Grea suferință era frumusețea ei pentru o țară întreagă,
pentru țara burgundă,
unde și astăzi ea sta, chip de piatră
sub bolta rotundă.
Scris i-a fost, scris,
tința sa fie, de vis.
Și mâna Domniței luat-am și-am zis:
Acesta e degetul care-ar putea
să-i poarte inelul, medievalul, cumplitul inel,
fiindcă văpaia vă este la fel.
Ca ea-ți porți și tu prin tot locul
sângele, râsul,
norocul și focul.
Prin ierburi când treci
incendii în rouă
stârnești, ah, tu nu știi – la fel amândouă.
Dar poate că nu se cuvine
gândului-cântec să-i prea urmez
pe toate cărările,
și nici să așez
în cumpăn
a toate luminile
și toate asemănările.
Domnița, cuvintele noastre-s morminte, nu crezi?
Morminte-n cari timpul și-a-nchis suferințele
în fața acelor frumuseți ce calea-i ating
rănindu-l cu-amarul lor farmec.
Sub bolțile-acestea, sub sfintele,
e bine, tu știi, să vorbim mai puțin
și mai rar. Să nu ne jucăm cu mormintele.

uta – Versuri.pro

Cezar Bolliac - Meșterul Manole

Lucian Blaga - Domnițele