Mihai Eminescu - Un Roman

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

În van oglinzi frumoase și florile-mplu sala,
C-un aer plin de miros, molatec, de argint.
În sufletu-unui tânăr e noapte și răceală,
Lumini până în gându-i cel negru nu se-ntind.
În van tineri d-o vârstă ciocnesc vesel pahare,
Și l-ale lor petreceri pre dânsul îl invit.
Ei nu vor să-nțeleagă zâmbirile-i amare,
Dup-o perdea s-ascunde în versuri adâncit.
Unde petrece-n gându-i? … în valea lui natală,
În codrii plini de umbră, pin râpe ce s-afund,
Unde izvoarele-albe murmure dulci exală,
Și scapăr argintoase lovindu-se de prund.
Ar vrea ca să revadă colibele de paie,
Dormind cuiburi de vultur pe stânci, ce se prăval,
Când luna printre nouri, regina cea bălaie,
Se ridica pin codrii din fruntea unui deal –.
Să aib-ar vrea colibă de trestii mititică,
În ea un pat de scânduri, mușchi verde drept covor.
Din pragu-i să se uite la munte cum s-ardică,
Cu fruntea lui cea stearpă vârându-se în nori.
Ar vrea să rătăcească câmpii înfloritoare,
Unde ale lui zile din raze le-a țesut.
Unde-nvăța din râuri murmurul de-ncântare,
Și pricepea din codri misterul lor tăcut.
O babă, ce atâtea povești, pe câte fuse,
De lână ce torsese, știa – l-a învățat.
Să tâlcuiască graiul ș-a păsărilor spuse,
Și murmura cuminte a râului curat.
În curgerea de ape, pe-a frunzelor sunare,
În dulcile-nmiitul al păsărilor grai,
În murmurul de viespii, ce-n mii de chilioare,
Își zidesc monastire de ceară pentru trai.
De spânzură pin ramuri de sălcii argintoase,
O-mpărăție-ntreagă-ntr-un cuib legănător –.
A firii dulce limbă, de el era-nțeleasă,
Și îl umplea de cântec, cum îl umplea de dor.
Visa copilul… Fruntea-i de-o stâncă rezemată,
Privea uimit în râul ce spumega amar.
Și azvârlea vreo piatră în apa-nvolburată,
Râdea, cânta degeaba – plângea chiar în zădar.
Vedea în zarea văii nuci mari cu frunza lată,
Ș-o lume de flori albe pe șiruri de cireși.
Și iarba de pe pajiști e moale-amestecată,
Cu flori galbene ș-albe, p-ici colo de măcieși.
Pelinii suri c-argintul cu dulcile miroase,
Împlu adormitoare tot aerul cel cald.
Vişini-s cu crengi grele de boabe-ntunecoase.
Lanul călătorește cu valuri de smarald.
A ierburilor spice stau sure-verzi în soare,
Crescute-ajung la brâul unei copile. Lin.
Pin iarba mare trece, ș-aminte luătoare,
Plivește flori de aur și fire de pelin.
Cunună-și împletește și-o-ncaieră sălbatec,
În pletele umflate, în părul încâlcit.
Și ochi-i râd în capu-i, și fața-i jăratec –
A lanurilor zână cu chip frumos, răstit.
Ș-apoi în codru trece și cântă doina dragă,
Sălbatec este glasu-i, răstit, copilăros,
El sună-n codrul verde, în lumea lui întreagă,
Albele ei picioare îndoaie flori pe jos.
Ah! de-aș fi – ea strigă – o pasăre măiastră,
Cu penele de aur, ca păsările-n rai.
La sânta Joi m-aș duce ș-aș bate în fereastră,
Cu ciocul – și i-aș zice cu rugătorul grai.
Să-mi dea un măr, în care închis să fie-o lume,
Palat de-argint în lunci și-n codrii înfundat.
Ș-un făt-frumos de mire, înalt cu dulce nume,
Din sânge și din lapte – ficior de împărat.
Ea cântă și pocnește în crengi c-o vargă lungă –
O ploaie de flori albe se scutură pe ea.
Un flutur roș și vânăt se-nalță, ea-l alungă,
De pasu-i crengi se-ndoaie și glasu-i răsuna….
Apoi și-aduse aminte – era o zi frumoasă,
El s-a trezit în luncă sub ochii ei de foc,
Ea păru-și dă-ntr-o parte din fața rușinoasă,
Își pleca ochii timizi, și el a stat pe loc.
Ce s-a-ntâmplat de-atuncea nu vrea să ție minte,
Destul că nu mai este – și chipul ei cel blând,
Surâsul ei cel timid și ochiul ei cuminte,
Sunt duse fără urmă de pe acest pământ.
S-a stins. De-aceea însă el ar vrea înc-odată,
Să vadă lunca verde, valea pierdută-n flori,
Unde ades de brațu-i în noaptea înstelată,
Ședea pe stânca stearpă spunându-i ghicitori.
Da, ghicitori… enigme. Ah! ce știa pe-atunce,
De-a vieții grea enigmă, de anii furtunoși?.
În lacu-adânc și neted din mijlocu-unei lunce,
El vedea zâne albe cu părul de-aur roș.
Și trestia cea naltă de vuia-n vânt mai tare,
El asculta la glasu-i ca niște basme dulci.
Când rațele sălbatice încrețeau apa clară,
Scăldându-se prin papuri cu ciucalăi de fulgi.
………………………………………………….
Trecură ani. E noapte. în camera bogată,
Pe-un pat alb ca zăpada un înger sta măreț.
O candelă de aur c-un punct de foc arată,
Pin luminoasa umbră tablouri pe păreți.
Culcată jumătate copila cu tristețe,
Surâde. Plete lunge și blonde-cenușii.
Cad moale pe-albe perne. Iar buzele ei crețe.
Surâd… trădând dinți arginții.
Ochi suri și mari iar fața-i de-acea albeață sură.
Umedă ca suprafața unui mărgăritar….
Pe brațe de zăpadă, pe sâni-i albi se fură.
Câte o rază slabă din punctul cel avar.
Picioarele ei mice ating covorul moale,
Chinuind papucei de-atlas cari stau jos….
L-a patului ei mărgini, cu fruntea n-a ei poale.
E în genunche dânsul… Amar și-ntunecos.
Sub umeri-unei-fețe, ca marmura de pală,
Sunt umbrele-ntristării vinete și adânci,
În ochii mari și negri profunda-le-ndoială,
Abia pot s-o ascundă sub genele lor lungi.
Și mâna-i tremurândă boțește involuntară,
Gazu-argintos din haina, din creți ce se deșir.
În jurul gurii sale e o trăsură-amară,
Și o zâmbire crudă pe buzele-i subțiri.
Nu te iubesc? zici crudo – ce zici îți pare-o șagă….
Nu te iubesc atâta cât știu ca să iubesc,
Să răscolesc cu brațul oceanele ce-aleargă,
Să storc avar din ele amărăciunea-ntreagă.
Și într-o picătură s-o beau… să nebunesc?.
O vrei? … Spre-a crea unul din visurile tale,
Aș trebui să fiu eu de trei ori Dumnezeu,
Aș trebui să turbur a firii lungă cale,
Și-n clipa mea – ce secole ai veciniciei sale.
Abia putur-a face, aceea să fac eu.
Nisipul din pustie pot să-l arunc c-o mână,
În cer – și dânsul negru deșert să fie iar?.
Ca sus pământ să fie întins fără lumină,
Și negru fără stele, ca globu-ne de tină,
Și ale lui întinderi, cu gându-mi să le ar.
Iar jos să cobor mândra a cerului grădină,
Cu sori nălțați pe lujeri, cu luni-n crengi verzi.
Iar tu să treci, un înger… încinsă cu lumină,
Și în a ta privire eu mințile să-mi pierz.
Putere-aș eu cu gându-mi s-ardic insule-n floare,
A căror stânci să cânte plecându-se pe val.
Din vânturi să fac nimfe cu sufletele clare,
Ce-n aer legănate, albastre și ușoare,
Să treacă zâmbitoare cu arfe de cristal.
Și tu când apărea-vei ziua să pară noapte,
Astfel de strălucită să fie fața ta.
Încet numai pâraie să se uimească-n șoapte,
Din crengi de arbori mândri să cadă rodii coapte.
Și pasul tău să calce pe un covor de nea,.
Și orice dulce idee ar trece-n fruntea-ți albă,
Aievea să se facă cu ochii chiar văzând.
De ai dori de stele albastre tu o salbă,
A dimineții stele sub mâna ta cea albă.
Să se înșire tainic și ziua înviorând.
De ai dori în gându-ți tu un palat de gheață….
Să se coboare Nordul cu munți-i plutitori.
Și vânturi uriașe cu lungile lor brațe.
Să suie stânci pe stânci… ș-un munte să înhațe.
Cu codri-i să-l așeze drept cupolă din nori.
De-ai vrea ca mări să sece, pustii să inundeze,
Oceane să devie lungi și-nstelate văi.
Cu șir de stânci, cu codri, cu înflorite lese,
Dumbrave și grădini cu poamele alese.
Și-n locuri tăinuite cu calde și dulci băi.
Și de-ai muri, iubito, căci contra morții n-are.
Nici Dumnezeu putere… atuncea cu amar.
Aș stinge c-o gândire sistemele solare.
Aș grămădi din ele o piramidă mare.
Puind în ea a vieți-mi frumos mărgăritar:.
Figura ta de marmur -. Și-n noaptea cea pustie.
În caos fără stele, în vecinicul nimic.
M-aș arunca în doliu să cad o vecinicie.
În viața mea sfărmată de-o lungă nebunie.
Etern, etern cu doru-mi deșertul să-l despic.
Și dacă vreodată lumea dezlănțuită.
Ar reintra în viață și-n vechile ei legi.
Ființele ei nouă cu mintea lor uimită.
Cometul urmărească în calea lui greșită.
Neliniștind în zboru-i evii vecii-ntregi.
Ș-acel comet puternic cu coama lui zburlită,
Ce exilat din ceruri e prin blestemul său.
Etern-anomalie în lumea liniștită.
Zburând cu-a lui durere, adâncă-neghicită.
Acela să fiu eu!.
Nu-i asta… zise dânsa – nu mă-nțelegi, iubite.
Prin pletele lui negre ea-și strecură adânc.
Mânuțele-i de ceară – Sunt taine neghicite.
Ce nu le pot pricepe, deși le simt – și plâng!.
Nu este-așa că-n ochi-ți trăiește o veche vină.
Că e-o durere veche în vorbele-ți ce-ascult?.
În inima-ți e-o parte cu totului străină,
Este ceva în tine – ce-i mort demult, demult.

un roman – Versuri.pro

Mihai Eminescu - Un Roman