ultimul om – Versuri.pro

Spike - Ultimul Om

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Poți să fii unul din miile de oameni din tramvai
Care te însoțesc în fiecare zi spre muncă, nu zi că nu dai
Doi bani pe el
Suntem toți o apă și-un pământ
Fiecare are un cuvânt de spus și-un loc în mormânt
Poate când n-ai bani te roade, dar vezi tu
Ce să mai zic de ăia care-ți șterg parbrizul, sau restul?
Acest pesimist?? ai o stare de greață
Și până și aurolacii din colț sunt mai plini de viață
Ca tine
Îți dau speranță pentru o porție de tutun
Ca a fii roman
E o problemă de personalitate
Poate că eu sunt simplu dar înainte de toate
Trec peste orice când viața-mi pune bețe-n roate
Deci dacă ești simplu nu căuta să creadă alții că ești complex
C-o să pari altu’ care nu se-ncadrează-n context
Oricine-ai fii ai un rol, cine-ți testează speranța
Spune-i în față: Știi? Eu așa-mi trăiesc viața.

Refren:
Dacă rolul ăsta mi-a fost dat în acest joc, o să-l joc
Totul e scris nu depinde de noroc
Că dacă eu sunt la pământ îmi mai rămâne speranța
Zii ce vrei, tu știi, eu așa-mi trăiesc viața.
Dacă rolul ăsta mi-a fost dat în acest joc, o să-l joc
Totul e scris nu depinde de noroc
Că dacă eu sunt la pământ îmi mai rămâne speranța
Zii ce vrei, tu știi, eu așa-mi trăiesc viața.

Pot să fiu ăla căruia-i întinzi un leu, omu’ fără țel
La care te uiți, zâmbești și te rogi să n-ajungi ca el
Întrebându-te de unde am apărut îți spulbar misterul
Băi, deschide ochii, la noi plouă cu oameni de genu’
Nu-ți vine să crezi că poți să mizezi și să pierzi
Să clipești în fața casei tale și să n-o mai vezi
E-atât de simplu să cazi pradă
Crezi că e ceva complicat să ajungi să trăiești pe stradă?
Uită-te la ăia care au un gram de pâine, și-un salam
Și totuși aruncă o fărâmă de pâine la păsări pe geam
Că știi dacă ai avere
Tre’ s-ajungi un nimeni, să vorbești din punctul multora de vedere
Mulți o știu, că mulți nu trăiesc în țiplă
Și nu te gândești cât de complicată e viața lor simplă
Și totuși ei sunt conștienți de asta
Dimineața probabil își spun în sinea lor: Așa-mi trăiesc eu viața.

Eugenio Montale - Hotel Mobilat

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Fără să am vreo vină
am fost găzduit într-un hôtel meublé
unde nu există restaurant.
Poate că aș găsi unul nu departe
dar furia
oblică a autocarelor mă înspăimântă. Rămân
scufundat în perini nu prea moi, atent
la spiralele de fum din scrumieră.
Dar acum chiștocul e aproape stins.
Și totuși sunetele din afară nu slăbesc.
M-am gândit o clipă că sunt ultimul
dintre vii și că oculți celebratori
fără formă dar mai tari decât zidul
slujesc ritul pentru defuncți.
Mă îngrozea să fiu singurul scăpat din vedere
din cauza vreunei împotmoliri a Calculatorului.
Dar nu dura decât o clipă. O umbră albă
mă atinse ușor, un chelner ce ducea un
aperitiv, cui, nu știu, însă viu.

Artur Enăşescu - Clipe Din Urmă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Peste cetăți de slavă, prin văi patriarhale,
Pe unde-au fost ogoare și vesele sălașe,
Vor crește-n zări ghețarii, fantasme uriașe,
Dezvăluind la lună scheletele lor pale.
Bătuți de valul vremii ce sfarmă tot și roade,
Bătrân cu fața suptă și cu stufoase gene,
Dormi-vor înțelepții sub cumpeni și troiene,
Rupând de-a pururi firul străvechilor izvoade.
Cu aripi de aur, duhuri, pleca-vor în șirag
Pe albe povârnișuri, cu fruntea spre genună,
Din brațele lor strânse, făcând sub cer cunună,
Surâzător pieri-vor alături, drag cu drag.
O clipă, dogorită de ultimul sărut,
Ce va cuprinde zarea c-o mreajă de văpăi,
Natura va renaște, rostogolind prin văi,
Cascadele-i spumoase pe brazde noi de lut.
O clipă iar văzduhul va sângera pe ape,
Străfulgerat puternic de-a dorului lumini.
Apoi, frângând tiparul celor din urmă crini,
Tot cerul își va strânge azurul sub pleoape.
Și demonul pierzării va sta mereu la pândă;
Prin larguri stăpânite de-a morții dezolare,
Vor luneca doar norii, cu-ncolăciri fugare,
Iar soarele-și va stinge, lin, torța-i fumegândă.
Îmbrățișând cenușa rămasă pe altare,
Pe-oglinzi de gheață visul pierdutei lumi va trece;
Va tresări-n adâncuri sub el pământul rece
Și-asupră-i se vor cerne cununile stelare.
Un singur om pe lume, din adormita ceată,
Vărsându-și umbra neagră pe-ntunecatul sloi,
Va măsura deșertul cu gândul înapoi
Și ochiu-i fulgera-va tăios ca o săgeată.
Zăresc prin colb de secoli făptura lui semeață;
Înalta-i frunte pare de boltă răstignită,
Iar viforosu-i suflet ce-n aspre zări palpită,
Rotește ca un vultur pe crestele de gheață.
Cad blocuri sfărâmate sub pieptu-i de titan;
Sorb ochii tot adâncul și clarul din tării;
Iar miile-i de gânduri în zbor de herghelii,
Zburdalnice s-alungă pe recele morman.
Pe-ncremenite valuri stă discul de jăratic –
E-un templu gol natura, cu albe propilee,
Pe care raza lunii, sfielnică scânteie,
Visând un ram în floare, sub cer primăvăratic.
Nici-un suspin nu curmă oceanul de tăcere,
Pe-nvinețite buze dorm sacrele cuvinte;
Jos, groaznică se-ntinde tăcerea din morminte,
Iar sus, imensitatea tăcerilor din sfere.
Prin cugetu-i din haos, atâtea lumi se-ncheagă;
Stă țintă călătorul cu fața spre destin
Și-așteaptă veșnicia, haotic și divin,
Pe umerii atletici purtând zidirea-ntreagă.
De piscuri se agață, suind fără răgaz,
Tăcuta lui durere și-o poartă către slavă;
Nădejdea-i mai plutește fluturătoare navă,
Ce luptă-n vijelie cu aprigul talaz.
E ultima verigă din lanțul ce se frânge;
Roiesc în jur luceferi; iar trupu-i cadaveric,
O clipă mai desparte lumina de-ntuneric,
Pe tâmple-i în șiroaie cad stropi aprinși de sânge.
Simțirea-i sugrumată se zbate ca-ntr-un clește;
Ar vrea să frângă sloiul cu brațe de văpaie,
I-alunecă piciorul, suflarea i se taie,
Iar fruntea-i uriașă cu neguri se-nvelește.
Și, totuși, înc-odată, el se ridică drept;
Și-nfige-n toate gândul – dumnezeiască daltă –
Visând o lume nouă și-o zare mai înaltă,
Când inima-i se frânge de bărbătescu-i piept.
Îmbălsămând pământul cu-n vis fără de margini,
Suflarea-i înghețată se pierde spre-nălțimi;
De sus zbucnește jalnic un cor de heruvimi,
Și-n zvârcoliri de șarpe, trec nori peste paragini.
Fulgerătoare săbii de creste viu se sparg;
Pe axa lor toți sorii se poticnesc o clipă,
Iar moartea-și desfășoară năpraznica-i aripă,
Pe cea din urmă frunte, rostogolită-n larg.

Umbra - Ultimul Om Pe Pământ

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Ultimul om pe pământ
Sunt
Ultima mână o-ntind
Cânt.
Ultimul vis nedormit
Cer
Ultima dragoste vie
Sper.
Ultimul om de zăpadă
Tosesc
Ultima floare de colț
Cresc.
Ultimul sărut pe frunte-ți
Dau
Ultima pernă din brațe-ți
Iau.
Ultimul cântec îți scriu
Plâng
Ultima pagină să-ți fiu
Frânt.
Ultimul da înainte
De nu
Ultima scrisoare în care
Ești tu.
Lasă timpul să se-mpartă
Între azi și-n trecut
Apele să se despartă
De la cer pan’ la pământ.
Ultimul om pe pământ sunt
Ultima mână o-ntind și cânt.

Vama - Ultimul Om

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Sunt ultimul om, sunt ultimul om
Sunt ultimul om, cu sufletu-n pom
Ce bine c-ai aflat că sunt de c***t
C-as ultimul om, cu sufletu-n pom.
E loc de scuipat, e loc de-njurat
Acum c-am aflat cine-i ultimul om
Sunt ultimul om, nu vă mai speriați
Dormiți liniștiți, nu sunteți vizați.
Acum c-am aflat cine-i ultimul om
Să facem cumva să rămână așa
Am dreptul să tac, să nu spun nimic
Și dacă respir, e-mpotriva mea.
S-o găsi cineva, s-o găsi cineva, s-o găsi cineva
Din oficiu, cumva
Să intre-n proces, pentru ultimul om
S-o găsi cineva, din oficiu, cumva
Să intre-n proces, pentru ultimul om
S-o găsi cineva din oficiu, cumva
Să intre-n proces pentru ultimul om.
Sunt ultimul om, sunt ultimul om, sunt ultimul om.
Sunt ultimul om, dar am să mă ridic
Să mă aranjez puțin, nu pot să apar distrus
În fața celui de sus
Sunt ultimul om