Privește pe fereastră, toamna s-a așternut
Odată cu frunzele ce cad, te-am pierdut
Totul e atât de trist, un cadru veștejit și un suflet în care va ploua la nesfârșit
Vreau să-mi dai câte o palmă pentru tot ce am greșit
Dar vreau să știe toată lumea cât de mult eu te-am iubit
Acum, răpus de toate cele, tu pleci și eu rămân cu amintirile..
Întoarce-mi spatele, zi-mi că nu mă mai iubești
Fă-mi orice, oricum nu mai poți să mă rănești
Zi-mi că-ți pare rău, oricum nu mai contează
Nu mă privi, nu mă mai lua în brațe, încetează!

Zi-mi că va fi bine pentru amândoi
Că după ploi vine soare și apoi iar ploi
Misterul e făcut să rămână mister, de ce nu mă iubești?
E tot ce-ți cer..
De ce plângi? De ce e atât de frig? De ce mă privești fără să-mi zici nimic?
Tăcerea ta îmi spune tot și doare, acum sincer
Nu mai am nicio întrebare.

Vorbesc singur, singur am vorbit mereu
Tu nu mai auzi de mult ce-ți spun eu
Ți-aduci aminte, nu ți-a lipsit nimic
Și atunci când ai căzut am știut să te ridic
Și atunci când am greșit am știut să repar
Și atunci când te-am iubit a fost în zadar
Atunci când te-am făcut să te simți normală
atenția mea îți părea perfect normală
Sincer te întreb doar atât am meritat?
La tot ce a fost și la cum m-am purtat?
Tăcerea ta îmi spune tot și doare
Acum sincer.. nu mai am nicio întrebare.

Ba da, căzu din salba Dianei
o stea ca lacrimă de cleștar,
dar un om s-a-ncovoiat și a ridicat-o,
omul tăcut, cu ochi lucios, de cămătar.

Vai, steaua era o fericire necunoscută,
promisă de Dumnezeu cuiva…
Dar, noapte senină, vistiernică a secretelor,
omul care a luat-o de ce tremura?