Dante Alighieri - Infernul - Cântul XXXIII

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Cântul XXXIII.
Cercul al noulea: Trădătorii. Zona a doua: Antenora. Contele Ugolino. Invectiva împotriva Pisei.
Îşi şterse duhu-gura însângerată, când m-auzii că-nspre el grăiesc,
de părul cefii pân’ la os mâncată
şi-apoi rosti: Tu-mi ceri să scormonesc dureri adânci şi fără leac ce-n mine,
şi nerostite, plânsul îl stârnesc.
Dar dacă vorba-mi va rodi ruşine pe lume sus acestui pui de Iudă,
voi face grai şi lacrimi să se-mbine.
Nu ştiu ce har te-a scoborât ori trudă aci-ntre noi; dar după grai, vecin
cu-a mea cetate te ghicesc şi rudă.
Afla-vei deci că-s contele-Ugolin şi-acesta-aici cu care mintea-mi pui
Ruggieri fu, episcop mare-n cin.
Că prin minciună, la porunca lui am fost închis, deşi-i dădeam crezare,
şi-apoi răpus, e de prisos să-ţi spui;
dar cât de cruntă moartea la-nchisoare n-ai cum să ştii, căci nu ţi-a fost vădită:
ascultă dar de ce-l urăsc atare.
Prin geamul strâmt al turlei poreclită de când cu mine turla foamei” şi-unde
şi alţii-or plânge, de trei ori cernită
văzusem luna cum de noi se-ascunde, când într-o noapte-avui un vis arcan
şi-n viitor putui prin el pătrunde.
Pe-acesta-aici părea că-l văd şoiman, cum hăituieşte-un lup cu pui pe-un munte
ce-ascunde Lucea ochiului pisan.
Urzise-astfel încât să meargă-n frunte Gualand, Lanfranchi şi Sismondi-n rând
şi-aveau cu ei căţele iuţi şi crunte.
Ci-n goana smulsă, lup şi pui când căzură la pământ şi colţi de câine
înfipse haita-n trupul lor plăpând.
În zori, când mă trezii, cum ar fi mâine, văzui feciorii-n preajmă, albi ca varul,
şi-i auzii prin somn cerşindu-mi pâine.
Eşti împietrit de, nu pricepi amarul şi presimţirea ce-mi dădea fiori;
de-acum nu plângi, au când ţi-e plin paharul?
La ceasul când veneau cu prânzul lor erau şi dânşii treji şi-acelaşi gând’
pândea şi-n ei de rău prevestitor.
Şi-atunci din turlă auzii bătând piroane jos, în porţile închise
şi-n ochi feciorii mi-i privii pe rând
Eu nu plângeam: durerea mă-mpietrise; dar ei plângeau şi Anselmuccio-al meu:
ŤDe ce taci, tată, şi te uiţi? ť îmi zise.
Dar tot n-am plâns, ci suspinând din greu, până ce luna fu de zori înfrântă
o zi şi-o noapte am tăcut mereu.
Dar când miji prin ferestruica strâmtă lumina zilei şi văzui prin ea
pe patru feţe, faţa mea răsfrântă,
am prins cu furie mâinile-a-mi muşca, iar ei crezând că foamea mi-o ogoi,
sărind strigară: ŤTată, ne-ar durea
mult mai puţin dac-ai muşca din noi, căci trup ne-ai dat tu însuţi şi de dânsul
e dreptul tău, de vrei, să ne despoiť.
Tăcui atunci ca să le stâmpăr plânsul şi-aşa-am rămas. Pământul să se crape
mi-aş fi dorit şi să mă-nghită-ntr-însul!
Ci-n ziua patra, Gaddo, dând să scape, în faţa mea se azvârli strigând:
ŤAjută-mi, tată, dacă-mi eşti aproape! ť
Îşi dete duhu-apoi; şi rând pe rând pe câteştitrei, până-mi pierdui vederea,
precum mă vezi, aşa-i văzui căzând.
Orbit de plâns pornii să-i cat şi fierea mi-o revărsam strigându-i morţi pe nume,
până ce foamea birui durerea
şi mă-nvoi să mă petrec din lume.” Şi-aci sfârşind, uită de noi, străinii,
şi-n biata ţeastă-nfipse colţi de câne.
Ah, Pisă, Pisă, leagăn al ruşinii din mândra ţară unde si răsună,
de nu se-ndeamnă-a te stârpi vecinii,
Caprara şi Gorgona dimpreună astupe Arnul, ca să-ţi fie haznă
să piară-n el ciulini şi mătrăgună.
Căci de-a umblat despre cetăţi o baznă, că Ugolin te-ar fi lipsit de ele,
la ce i-ai pus şi pe feciori la caznă?
Plăpânda vârstă-i mântuia de rele pe câteşipatru, Ugoccion, Brigate
şi ceilalţi doi ce-am pomenit cu jele.
Pornirăm dar, şi-n gheaţă-nveşmântate văzurăm umbre ce răbdau câineşte
cumplitul ger, întinse larg pe spate.
să plângă-aici chiar chinul le opreşte, şi acum în ochi durerea lor nu-ncape,
se întoarce-n trup şi cazna le-o sporeşte.
Amare lacrimi se căzneau să scape, dar în cleştar se prefăceau pe dată
şi ca-n potir li se-adunau sub pleoape.
Deşi-mi simţeam ca talpa de ciuboată sărmana piele-n gerul crunt, pe faţă,
şi bătucită cum n-a fost vreodată,
tot îmi păru că simt un vânt prin ceaţă şi Cine-l iscă-am întrebat. De unde?
E cu putinţă vânt aici pe gheaţă?”
Curând, răspunse, vei ajunge unde vedea-vei singur cine-l mână-ncoace
şi ochii tăi ei înşişi ţi-or răspunde.”
Şi-un duh atunci, din recea lui găoace, O, voi, strigă, ce-aţi uneltit în viaţă,
atare-ncât străfundul loc vă face,
desprindeţi vălul ce-mi atârnă-n faţă să pot prin lacrimi jalea să-mi desclei,
până ce plânsu-n ochii mei nu-ngheaţă.”
Spune-mi ce-ai fost, am zis atunci, de vrei să ţi-l desprind, şi de vei fi-nşelat,
mă-nghită gheaţa în străfundul ei.”
Sunt Alberigo, cel ce-am ospătat mesenii strânşi cu poame-otrăvitoare,
drept care-acum culeg ce-am semănat.”
Eşti mort? grăii. E cu putinţă oare?” şi duhu-atunci: N-am veşti de nici un fel
de trupul meu pe lumea trecătoare;
căci brâu-acesta-i rânduit astfel că poate-un mort de-a lungul să-l colinde,
fără c-Atropos să-l fi-mpins în el.
Şi ca să poţi mai bucuros desprinde cumplitul văl în sticlă preschimbat,
să ştii că-n clipa-n care-un suflet vinde,
aşijderea mie, trupul lui e luat de-un diavol care îl struneşte zi
şi noapte atât cât să trăiască-i dat.
Mişelul suflet se prăvale-aci; şi poate duhul care-mi calcă urma
îşi plimbă încă trupul printre vii.
Socot că-l ştii de-ai coborât acuma: e Branc d’Oria el, şi-n promoroacă
de ani îndură gerul crunt şi bruma.”
Nu-i cu putinţă, i-am răspuns, să zacă cu tine-aicea pe sub gheaţă-ascuns,
când bea, mănâncă, doarme şi se-mbracă.”
În groapă sus, grăi întru răspuns, pe unde dracii-ncing catranu-n hău,
Michele Zanche nici n-a fost ajuns
când el lăsă un drac în trupul său şi-al unui văr, aşijderea mişel,
cu care-alături s-a dedat la rău.
M-ajută-acum, că nu mai văd de fel!” strigă; dar eu îl părăsii-n cărare
şi drept am fost de-am fost mojic cu el.
Ah, genovezi, certaţi cu cinstea-atare că numai rele uneltiţi în gând,
cum vă mai rabdă cerul sfânt sub soare,
când printre voi găsii un duh şezând cu cel mai rău dintr-a Romagnei nume
şi-şi scaldă-aici suflarea lui, părând că-i încă viu în trupul lui pe lume?

ugolino – Versuri.pro

Dante Alighieri - Infernul - Cântul XXXIII