Mai ții tu minte, iubito,
Cum ne pierea frica aceea?
Când ne strângeam tare de mână,
Amândoi, unul în pieptul altuia.
„Mai e puțin, nu te opri, nu mă lăsa!”.
Și când fugeam și eu și ea,
Într-un refugiu dintr-o stea,
„Unde fugi?”.
Și el striga cu ura mea,
Prin pădurile din gurile de scândură,
ce mă scutură din dinți.
Căutam ca să scap de el, căci și azi
Simt că mă caută, vesel,
Prin case de copii cuminți.
„Să nu mă minți, draga Andrei!”.
Așa îl cheamă, dragii mei, pe ucigașul meu de…
Porumbei.
„Cum poți să faci așa ceva, auzi, tu vrei să mori?
Ești încă om, tu, dragul meu, nu ai voie să zbori.”.

Aleargă alean, și frica-mi frige pe asfalt,
Lacrimile-mi fug pe față, le-am lăsat, rătăcite de orbite,
Țip și fug desculț pe o șosea din clei de oase și cuvinte
Și revin încet pe riduri, drumuri ca cicatrice. „Tremuri?”.
Devin în cercuri mii de gânduri, un copil. „Ce vremuri…”.
Îmi caută aripi de porumbel,
Din carii de gând peren,
Du-te, omul meu de semn,
Pierde-te-n frumos desen.

Și-acum închid ochii de frică,
Ca un copil mic, în fața unui film de groază.
Nu vreau să știu, să simt cine,
Ce forță, ce om, cu ce putere te veghează.
Mi-e greu…

Și-am alergat de guri legat, în ani de-a rândul,
Eu de ucigașul meu, și el cărându-și scutul
E și acum antreu în gând, mereu peste doi umeri
Crește și stă ascuns și îmi șoptește:
„Cine te iubește, zi, cine te iubește?”.

Și din când în când,
Și dintr-un plâns în râs;
Îmi caut pașii spre iubita mea,
Dar el parcă nu vrea
Și îmi tot joacă piedica
Și totul a început în ziua-n care,
Am ales să îți trimit câte un
„Te iubesc” departe,
Mesager, un porumbel,
Peste pământ și ape,
Peste ceva lacrimi și ploape,
Cu aripi decoltate-n suspin
Și colorate-n sidefiul meu velin.

M-au părăsit așa mii de porumbei, dar nu îmi amintesc să se fi-ntors, nici măcar unul dintre ei și drumul m-a chemat grăbit sub vârful de condei și uite așa…
Mi-am făcut două aripi din dor și perdea,
Mi-am luat și zborul din ceva culori și ea.
Dar undeva ascuns, de ce suspină lumea,
Stătea sub raze rele și-mi râdea, Andrei.
Cu un scut rupt, din mesajele mele, ei
În jur doar aripi rupte și sute de porumbei.
Din râs hain ridică de pe pământ un zbor
Și începu să mă urmeze, ca un vânător.
Și am fugit mâncând și aer și pământ,
Normal că mi-era frică și mă simțeam de nepierdut!
Și am zburat ca doi nebuni, și speriat, am tot gonit prin lume,
Mă mai opream să odihnesc pașii grăbiți cu frica mea pe urme.
Ascuns la fiecare popas, strigăte de ajutor mi-a ruginit în glas,
Și-am ocolit pământul, și-am agonisit avântul, dar m-a găsit!
Și-ntr-un final rănit, am căzut în pragul casei iubitei mele
Și Andrei m-a prins grăbit de aripi și a tot tras de ele zicând:
Cum poți să faci așa ceva, auzi, tu vrei să mori?
Ești încă om, tu, dragul meu, nu ai voie să zbori.
Și ce tot îi trimiți mesaje, nu ai curaj să-i spui ce vrei
Sau poate este mai ușor să-ți spun că,
Tu ești chiar Andrei.