Stătea un aer jilav, și rar, și fără gust,
Trăgând brumate pleoape de abur pe oglinde:
Și ceas de ceas, un cinic destin părea că vinde
La un mezat de silă un inedit din Proust.

Întepeniți în cripta urâtei necropole
– Un habitaclu umed, cu două seci busole –
N-aveam măcar, de pază, o spadă între noi,
Spre-a interzice puntea pe care n-o poți trece.

Și ne priveam cu ochii deschiși, rotunzi și goi,
Simțind cum ne-mpietrește, treptat, o ură rece.