Ion Caraion - Tristia

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Vin prea târziu bucuriile calde
ca, de pe mări, naufragiații uitați..
prietene, scrisorile noastre
se vor naște a doua oară în alți oameni,
în alte anotimpuri: otrăvuri
otrăvuri în alte solstiții –
la zenit și-n nadir
ca fuga apelor după uscat,
ca permanenta vocație de dragoste
(la zenit și-n nadir)
a frumuseții morții-n destrămare,
a pietrelor albind sub ochiul oceanului
la fel nereflectând niciodată
– sub albatroșii care dezmint pe Odiseu
– sub corăbiile înecând litoral degradat
– sub izvoarele pierite-n desfrâul pădurii.
Odihnitor, pretutindeni –
închide-te, inimă, cum
sufletul morților se-nneacă de somn.
Femeile orașului tânăr
s-au îmbătat, au cântat dezvelite
despre dragostea unui țărm ridicat
apele spun
spun păsările migratoare:
„am murit.. am murit.. ”
Navigatorii duși la oracol
gleznele duse la umăr
aerul curgea cu rodul rărit
din nisip înspre fluviu
din zenit la nadir
și-și aruncau văzduhurile fruntea
despletită, pe fluviu: „am murit.. am murit.. ”.
Pretutindeni –
când vei simți că, din toate, numai cărțile
ți-au mai rămas credincioase;
că, de lângă peticele înduioșării picante,
la margini de sunet picate,
tu – pentru totdeauna – n-ai să mai bați
din nici o singurătate la geamuri,
să te gândești la frunzișurile roșii
ațâțate, ca șerpii, prin tine să ardă;
să te gândești la iepurii putreziți în artere..
închide-te, inimă-n tine
fără turn, fără semne,
– și tu, brad, crești în ochiul
amețit de inferne!
Tărâm nelumesc – pe cer arde
cu mare întuneric arde iubitul din turn.
Călătorii nu înțeleg, călătorii nu știu,
diminețile au trântit ușile,
luna se sparge de dig.
– Întoarce-te, iubitule, întoarce-te
la bal e târziu.
Pretutindeni – neliniștit,
ieși, sânge-n oblânc!
…………………………..
……………………………
Dar inima, ghem de oracole,
răsucită –
s-a-nchis mai adânc.

tristia – Versuri.pro

Ion Caraion - Tristia