Mai ții tu minte-amurgul pe apele polare,
Noi, două foce, sprinten spărgând val după val?
Pluteau măreți ghețarii topindu-se prin zare
Și noi plecați cu dânșii – iar turma de pe mal
Privea lung pribegia pe mări crepusculare.
O seară, primăvara, pornirăm împreună
– Când fluviile se umflă și punți de gheață cad –
Căci nu găsea de hrană poporul meu pe dună.
Un râu-n not urcarăm și din păduri de brad
Ieși, ca azi senină, spre noi aceeași lună.

Mai știi cetatea moartă în zidurile mute,
Lianele pe arcuri de marmură, pe porți?
Și noi lungiți pe soclul statuilor căzute,
Doi șerpi, în nemișcarea acelor ce sunt morți,
Domneam sfințiți de veacuri pe templele tăcute.
La Angkor-Vath când noaptea cinocefalii latră,
Când leneșii crocodilii din iazuri se desfac,
Pe idolii de-aramă, de-argilă și de piatră
Zăream aceeași lună pe ceruri și-n lac
O clipă – și pe urmă ne-ncolăceam la vatră.

Mai îți aduci aminte ce falnic tu, condorul,
Îți părăseai cuibarul acoperit de stânci?
Deodată întinzându-ți aripa îți luai zborul,
Iar eu, rotind deasupra genunilor adânci,
Cu penele zbârlite îmi așteptam odorul.
Porneam brăzdând prin aer lungi partii de lumină;
Fugeau muflonii negri sărind din pisc în pisc,
Căzându-le pe spate îi sfâșiam drept cină.
Flămânzi purtând spre ceruri fâșii de carne-n plisc
Urcam – și pe văzduhuri aceeași lună plină.

Apoi cu armăsarii dorința-mi reîncepe;
Cutreieram pământul din Volga la Altai,
Și-n herghelii sălbatici nu fuga alte iepe
Mai mândre când, fugară, tu nările-nălțai –
Și valuri, valuri iarba se legăna pe stepe.
Apoi.. dar e zadarnic trecutul să-l deșir!
Să ne lăsăm mai bine furați de vraja lumii,
Ne vin în vânt miresme de fân și trandafir,
Din nou îmbracă marea talazurile spumii
Și Zeul țese iarăși al amăgirii fir.

II.
De când pe valul vremii tot urc și tot cobor
Sub mii de învelișuri aceeași suferință
– Împins din formă-n formă de altă năzuință –
De moarte nu mi-e teamă, m-am învățat să mor.
Dar când dezgroapă luna capela-mausoleu
Din umbra unde mâine voi fi întins – aminte
Mi-aduc deodată straniu de vechile morminte
În care dorm de veacuri acei ce fură eu.

Pe lângă-o mare albă, tăcută ca un lac,
Ma-ngroapă cu psalme poporul meu, nomadul.
De două ori același nu-mi fuse-n viață vadul:
Acuma cu nisipul de-a pururea mă-mpac.
Djebe, cuceritorul, nebiruitul khan,
Pământul îl călcase sub tropot de copite:
Acuma peste mine cu zboruri liniștite
Șiraguri trec cocorii gonind spre alt liman.

Cu trandafiri sălbatici sădiți jur împrejur,
Într-o grădină unde îți pierzi sub mușchi cărarea,
Lin odihnesc. Copacii de vânt își lasă floarea.
Mormântul mi se pare că e la Nisapur.
Pe-atunci poet sufitic cuvântul tălmăceam;
Iar când m-am stins în toamna, culegătorii viei
Priveau, uitând Coranul cu rodul nebuniei,
Cum se strecoară pacea în ochii lui Khayyam..

Și noaptea câteodată mă-ntreb în care țări
Își vor găsi uitarea mormintele de mâine.
Dormi-voi iar sub paza grădinilor bătrâne?
Visa-voi în cadența netulburatei mări?.
De moarte nu mi-e teamă, m-am învățat să mor
Împins din formă-n formă de altă năzuință
– Sub mii de învelișuri aceeași suferință –
De când cu valul vremii tot urc și tot cobor.

III.
O, Buddha Sakya Muni! tu singura-mi credință,
Tu ce lucești luceafăr pe mările durerii,
În calea spre odihna a mistuit puzderii
De suflete și chipuri eterna mea ființă.
Chiar ruga mea de astăzi și ruga mea de mâine
– Nădejdea care fost-a, nădejdea ce va fi –
Închipuiri sunt numai și se vor isprăvi..
Pieri-vor pieritoare ca un lătrat de câine.

Deci, nemișcat, Alesul spre formele ce mor
Privească: el cu sine, când roata vremii trece,
De-acuma va rămâne în viața pururi rece:
Un schimnic înfrățitul cu al Nirvanii fior.
Va trece, spune legea, de mii de ori un an
Ca să te poți desface de rodul unei fapte,
Și așteptând în tremur mă-ntreb cu ochii-n noapte:
Din ce afund de patimi răsare-al meu karman?.

Strabat de mii de veacuri poteca dezrobirii
Și oameni fără număr în sânge m-au purtat
În cicluri planetare când față, când bărbat,
Străpuns pe rând de teama și dorul nemuririi.
Deoarece dorința de viață-i născătoare
Ma sperie chiar ruga de a fi o neființă,
Ca poate, cine știe, rodind ca o sămânță
Din haos voi renaște cu capul către soare,.

Spre altă transmigrare împins neîncetat.
– De-i acesta scopul și dacă n-oi ajunge
Să sfărâm în Nirvana destinul ce mă-mpunge,
De mine mă dezleagă, o Sakya Baghavat!