Mai mândră ca aceste pătlăgele
N-au nici oamenii-n salba lor mărgele
Cireașa doar, sau strugurii, sub soare
Pot cuteza cu ea să se măsoare.

Frumosul fruct, crescut pentru săraci,
Ea nu și-l suie-n vrejuri pe araci,
Noblețea toată-n miezul plin și-o strânge
Ea, humei negre, limpezitul sânge.

În toiul verii plină de dogoare
Îți umple cerul gurii de răcoare,
Iar umbra serii moale când se lasă
E lampa vie strălucind pe masă.

De pâine și de apă ține loc;
Nici să n-o fierbi și nici s-o coci la foc:
Ea dăruiește omului, mereu,
Ca și pământul forța lui Anteu.

Nepreschimbată, crudă neîntrerupt,
Cum dintr-a lui rotire s-a și rupt,
Iar când o muști cu însetată gură
Primește-o ca pe-o cuminecătură.

Și află taina-n carnea-i stăvezie:
Putere-i doar ce-i și lumină vie.