timpul trecut – Versuri.pro

Rafael Alberti - Întoarcerea Zilelor de Școală

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Și printre iasomii căzute și corole
nocturne de-asfodele învinse de lumină,
pornesc azi-dimineață la început de octombre
spre anii-ndepărtați, ai vechiului colegiu.
Cine ești, mică umbră, ce-abia poți proiecta
pe străzi un copilandru plecat în zorii zilei?
Pe cine văd, cu ochii lipiți încă de somn,
trecând pe podul apei ce curge lângă mare?
Și merge repetând orbește nume
și – fără chef – unghere din amintire. Știe
că strada Lunii, iremediabil,
și cea a Ghețăriei, a Soarelui, a Crucii,
răspunde-n oboseala din cartea de citire.
Ce-i pasă lui de vârful pustiu al piramidei,
ori de circumferința pe fila plictisită?
Afară sunt, și liberi, și zvelți, araucanii,
și-arena pentru luptele de tauri,
nisipul ei rotund răsfrânt în cer.
Ca biciul, cifra unu se suie-acum pe capra
trăsurii, spre saline, duminica, plecată:
rostogolit prin beciuri, o ia la goană ZERO,
ca cercul unor butii adânci dormind în umbră.
Și marea reprodusă pe harta din perete,
cu insule-n contur trandafiriu,
n-are habar că valuri reale își izbesc
ciocanele albastre-n curtea școlii.
Și cine poartă sceptrul într-o gravură moartă,
sau cine-și pierde calul în timpul unei lecții?
Nu e departe râul ce umbra regelui,
din șa căzută, trist, o ia în unde.
Prizoniere ore, într-un pupitru aspru
îl leagănă-n lanțuri ca pe-un vâslaș captiv,
și care printre gratii de linii paralele
privește către barcă, neputincios, și plânge.
Acestea mi le-aduce octombre, dimineața,
printre-asfodele roșii cu ofilite foi
și iasomii căzute.

Feli - Timpul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Îmi spuneai că se poate,
Că pot să scap de trecut,
Doar să-mi dau voie
Să iubesc, să iubesc, dar eu nu am vrut.
Plin de iubire și răbdare,
Eu te vedeam un prefăcut,
Mă luai în brațe și-mi spuneai cum nu spuneai oricui
„Lasă iubirea să te-mbrace, dă-i timp timpului”

Refren
Spune-mi, spune-mi ce e de făcut,
Că vreau să fie ca la început,
Dar tu nu mai vrei, tu nu mai,
M-ai uitat, deși n-ai vrut
Spune-mi, spune-mi ce e de făcut,
Că vreau să fie ca la început,
Dar tu nu mai vrei, tu nu mai,
Tu nu mai vrei tot ce am avut
Dă-i timp timpului..

Câte îmi arată viața,
Câte semne să mă prind,
Cum înclină balanța
Spre instinct, să-l ascult și să nu mă mint.
Câte amintiri frumoase,
Ce din când în când m-ating,
Tu mi-ai transformat în vară ficare anotimp..

Alphonse De Lamartine - Timpul Trecut

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Împinși fără-ncetare spre liniștit liman,
În etern întuneric pierim delaolaltă,
Și nu se poate oare pe-acest etern noian
S-aruncăm ancora vreodată?

O, lacule senine, un an nu s-au plinit,
Și lângă-a tale țărmuri ce dorea ea să vază,
Acum vezi că șed singur pe-acea piatră mâhnit,
Pe care ea iubea să șază.

Așa gemeai atuncea sub stânca de pe mal,
Sfărmând a tale ape de țărmurile oable,
Așa arunca vântul spuma de pe-al tău val
Pe ale ei picioare albe.

Tu știi că într-o seară pe-al tău luciu pluteam,
Iar sub cer și pe ape era tăcere lină,
Numai a vâslei plesnet când și când auzeam,
Lovind a ta apă senină;

Și iată un vers dulce, mie neașteptat,
Răsunetul deșteaptă, iar țărmul ia aminte;
Și valul parc-ascultă versul mie amat,
Rostind așa cuvinte:

“O, timpule, mai stă, nu trece, și voi, ore plăcute,
Al vostru curs popriți,
Lăsați-ne să gustăm încă aceste dulci menunte,
Mai stați, nu le răpiți!

Treceți în grab’ pentru acei ce soarta prigonește,
Dorind ca să nu stați,
Și curmați cu a lor viață chinul ce-i osândește,
Iar pe noi ne uitați”.

Dar geaba cei să steie oara, căci timpul îl pripește
Și el nu poate sta,
Geaba zic nopții să mai steie, căci zilei plăcut este
Noapte a alunga.

Deci plăcut fie-ne și nouă să nu uităm vreodată
Ca să ne fericim.
Căci bietul om liman nu are și timpul nu ne-așteaptă
Trece, și noi pierim.

Dar, timpule, se poate atât să pizmuiești,
Menuntul când amorul doi tineri fericește,
Pe care mai în grabă ți-au plăcut să-l răpești,
Decât pe-acel ce ne mâhnește?

De ce n-am putut oare cursul lui să poprim?
De ce în grab’ să piară și-n secole să treacă
Menuntul acel dulce ca fericiți să fim?
Ș-apoi el ia făr’ să-l întoarcă.

O, noian al vechimei! o, timpule trecut!
Unde-s a noastre zile ce-nghițiți făr’ de milă?
Spuneți: de ce nu-ntoarceți măcar acel menunt
În care omul nu suspină?

O, râule, stânci, munte și voi, grote adânci,
Ce vremea vă păstrează secoli nenumărate,
Amintiți fericirea nopții atât de dulci,
De mine neuitate!

Lacule răsfățate, etern s-o pomenești,
În ale tale ape limpezi, sau tulburate,
În ale tale țărmuri ce ne-ncetat stropești
Cu-a tale valuri spumegate;

În zefirul ce geme pe-al tău luciu zburând,
În lunca de pe țărmuri ce noaptea lin foșnește,
În aurita lună ce te privește blând
Și a ta față poliește,

În fine, în mirosul florilor de pe țărm,
În vântul ce îndoaie vânjoasa trestioară,
Și tot ce-aici se mișcă și tot ce auzim
Spuie de noi odinioară.