Radu Stanca - Buffalo Bill

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Deseară poștalionul va trece prin strâmtoare
Iar noi îl vom surprinde la locul cunoscut,
Întocmai ca pe vremea când mânuiam topoare
Și flinte ghintuite. Întocmai ca-n trecut.
Azi însă nu de lada cu bani ne vom atinge,
Nu de mătăsuri fine, podoabe sau găteli,
Nu vom umbla prin punga rotundă ca o minge
Și nici prin buzunare cusute-n căptușeli.
Azi nu ca să ne-nfingem în saci de aur brațul
Ne vom lupta cu ceata de călători calici,
Și nici ca să mai râdem puțin, zvârlind cu lanțul.
Ne vom ascunde ochii sub măști, iubiți amici.
Nu ca să punem mâna pe călătoarea blondă
Ce tremură și-și vâră colierul între sâni,
Nu ca să scoatem fetei inelul de logodnă
Vom răsuci cu vervă pistoalele în mâini.
Azi nu vrem punga groasă a doftorului roșu
Ce clănțăne alături din dinți, înfricoșat,
Nici corfele cu păsări de curte, nici cocoșul
Ce dă din aripi lângă docarul răsturnat.
Un lucru mult mai nobil, prieteni, astă seară
Aduce poștalionul, și mai de preț decât
O călătoare zveltă, subțire și sprințară
Sau saci cu bani de aur, umpluți până la gât.
Diseară poștalionul aduce-un domn de seamă.
Un călător de seamă și-un hoțoman de soi,
Aduce Timpul-domnul pe care nicio vamă
Nu l-a putut vreodată întoarce înapoi.
Boierul cu palate și herghelii în care
Trag cai de rasă anii albaștri după ei,
Un negustor de vinuri, când dulci și când amare.
Și-un hrăpăreț pe care nu-l pot momi femei.
Bogat din cale-afară și gras de nu-și încape,
Prin haină i se vede umflată punga grea,
În degetele-i scurte inelele fac ape
Și pe reverul bluzei poartă fălos o stea.
Pe pintec îi străbate un lanț de aur vesta
Și-un ceas rotund în care din când în când, zelos,
Privește pe sub gene ca nu cumva-n aceasta
Să fi rămas o clipă – din veacuri – de prisos.
Când ațipește-n jocul căruței și în saltul
Legănător pe care catârii suri îl fac,
El sforăie și doarme ca orişicare altul,
El moțăie cuminte ca orice prostănac.
N-are nimica straniu și nici la chip nu-i groaznic
Atâta doar că n-are pereche de zgârcit,
Nu e vegheat de nimeni, păzit de niciun paznic,
Călătorește singur și-i veșnic obosit.
Așa că nu vă temeți de el, va fi o luptă
Din cele mai ușoare, iar de-l vom prinde-n laț,
În pânza veșniciei de astă dată ruptă,
Noi dintre toți tâlharii vom fi cei mai bogați.
Căci dacă punem mâna pe el și pe comoară,
Ne-am pricopsit prieteni, cum nu ne-am așteptat,
Și dacă punem mâna pe el în astă seară,
Am dat o lovitură cum încă nu s-a dat.

Tudor Arghezi - Pui de Gai

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

În ceață groasă
Carul se-ntorcea acasă.
Întuneric beznă.
Nu se vedea până la gleznă.
Caii mergeau din obicei,
Unde, nu știau nici ei.
Hamurile nu mai știau ce mină,
Iepile sau mințile de țărână.
Nu se mai vedea la nimic luminile,
Dar treaba era gata. Omul și fata.
Vândură toate găinile.
Doamne! parc-au dat cu oiștea în niște zid.
Iepile s-au împleticit.
Cinci oameni de cositor, cu un cuțit
Măruntaiele și buzunarul omului le-au scotocit,
Și, nevăzută față s-a strecurat în pâcla stătătoare
Și a orbăcăit, târâș ca o lipitoare
Pe dihania nopții, vreme lungă,
Până ce i-a fost sorocit, unde să ajungă.
-„Oameni buni!” În strungăreața ușii
Mâna fetei se lovi de mâna mătușii.
Mătușa, cine-o fi fost, o băgă în odaie,
Și fata povesti, la vatră, într-un crâmpei de văpaie,
Că veneau de la târg, că le-au ieșit în drum hoții
Și că ea scăpase pe dindărătul roții.
-„Fetico, stai colea cu Dumnezeu, și
Lângă fata mea te-i hodini”.
Avea și mătușa o fată
Despieptănată,
Și câteși trele femeile s-au suit în pat
Și s-au culcat:
Întâi, cele două fete,
Fata babii la părete.
Și baba desfăcu un cojoc
Și cuprinse fața noastră la mijloc.
Într-un răstimp, baba
Întinse l***. Fața ei sforăia. Bun!
Și părea că și fata străină doarme tun.
Într-alt timp, se auzi un ciocănit,
Cinci oameni de plumb au venit
Și au șoptit
Că se întorc mofluzi la han. Că omul ce-l beliseră pe drum n-avea la el un ban. -„Mai tacă-ți gura și uită-te-ncoa:
E fata lui și banii îs la ea!”
Răspunse baba, arătându-i pătu:
-„Ai să te duci și tu, fetică, după tac’tu!”
Și baba se linse pe buze.
Cu pofta de sânge a unei mite lehuze.
Ați înțeles cu toții
Că baba era gazdă și ceilalți erau hoții.
Toți chitiră să bage fata-n beci
Și să-i facă de ducă, așa, ca la berbeci,
Și să o puie pe jar.
Dar nu era bine să miroasă-n toiul nopții a grătar.
Mai bine, bucată cu bucată,
Să fie aruncată. Dar, vorba lui Terchea-Berchea,
Fata trăsese cu urechea.
Se strecura pe lângă fața mătușii,
Ce dorea ca dușii
De pe lume, și-i lua locul încet.
Atunci, pe-ntuneric, berechet,
Bretele, mâinile, degetele, hoții, baba
Înăbușiră fața lor, o târâră-n beci, degeaba,
Pe când fata noastră, fugi, pe ceață,
Până se făcu dimineața.
Baba miorlăie acum după față-n închisoare,
Și hoațele de la femei o scuipă și o târnuie.
Tâlharii taie-n ocnă sare.
Și capul lor cârciumarul Cârnu e.

Tâlhărie – Versuri.pro

Radu Stanca - Buffalo Bill

Tudor Arghezi - Pui de Gai