II
Ce tristă și amară-nvățătură
Din viforul acesta se ridică!
Iar vei trăi, sărmane om, în frică,
Iar te-a supus întunecata ură.
Popoarele-nvrăjbite între ele
Vor sta de-acum, ca fiarele, la pândă,
Sub veșnica-narmărilor osândă,
Cătând unul pe altul să se-nșele.
Căci răni adânci, în veci nevindecate,
Vor sângera-n tăcerea așteptării;
Copii crescuți în setea răzbunării
Vor duce-n luptă proaspete armate.
Și iarăși vor acoperi pământul
Mormanele de morți și de ruine,
Și toat-a lumii trudă spre mai bine
Ca pulberea va risipi-o vântul….

III
Lanț ruginit, verigă cu verigă,
Iubirea dintre oameni se desface:
Când fiara ostenită-n Cain tace,
E sângele lui Abel care strigă.