Mă cuprinde, câteodată, o-ntristare și-o-ngrijire:
Străbătea-voi, prin voință, până-n taină nepătrunsă,
Sau rămâne-va această veche Mekă neajunsă,
Și plătit voi fi de muncă fără seamăn, c-o rânjire?

Dar deși, dintre unelte, pe granit mi-au fost sfărmate,
Rând pe rând, aproape toate, în asalturi necurmate,
Și cu toate că, grămadă, zac tocite, și chiar rupte,

Nici acum în al meu suflet nu stă-nfiptă disperarea.
Simt izbânda-n depărtare printre trudă și noi lupte,
Căci unealta neatinsă ce-am păstrat-o e: Răbdarea.