„Vulturul nu m-a ajuns,
Fierul greu nu m-a pătruns,
Iar iubita mea, din zori,
Mă aşteaptă sus, în nori.
Numai zborul mi-l lăsai
La izvorul de pe plai,
Numai ochii mi-i rotii ─
Şi pe cine îmi zării?
Floare albă, legănată,
De voinici încunjurată:
Umil calea i-aţinea,
Altul din cofiţă bea,
Iar, din toţi cel mai viclean
Braţul şi-l făcea colan
Şi de mijloc mi-o-ncingea
Şi din grai o dezmierda.
Mândra când mi-l auzea,
Pieptul tânăr îi creştea,
Faţa albă-şi dăruia ─
Faţa ei cu stelele,
Gâtul cu mărgelele,
Mâna cu inelele.
Şi mai ştii, măre, ori ba,
Mândra cine îmi era?
Dorul tău de astă-vară,
Cu mijloc de trestioară
Şi cu salba legănată,
Ce-i de tine cumpărată,
Cu inele strălucite,
Tot de tine dăruite.”

„Şoimule, limbă vicleană,
Nu-mi fi pasăre duşmană,
Că te-oi blestema odată
Să n-ai loc în lumea toată,
Vulturul să te gonească,
Aripa să-ţi obosească,
Gheară lungă
Să te-ajungă
Şi să-ţi zboare penele
Prin toate poienele,
Şi să-ţi rupă limba rea,
Cum îmi rupi tu inima!”