Federico Garcia Lorca - Odă la Walt Whitman

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Prin East River și Bronx,
cântau băieții arătându-și centurile,
cu cercul, uleiul, burduful, ciocanul.
Nouăzeci de mii de mineri scoteau din stânci argintul
și desenau copiii, scări și perspective.
Dar niciunul nu dormea,
niciunul fluviu nu voia să fie,
niciunul nu iubea marile frunze,
niciunul limba plajei, albastră.
Prin East River și Queensborough
băieții luptau cu industria
și evreii vindeau acelui faun al fluviului
trandafirul circumciziei –
iar cerul vărsa peste poduri și-acoperișe
cirezi de bizoni izgonite de vânt.
Dar niciunul nu se oprea,
niciunul nu voia să fie nor,
niciunul nu căuta ferigile
nici roata stacojie a tamburinei.
Când luna va răsări
se vor învârti scripeții ca să doboare cerul;
o graniță de ace va-ncercui memoria
și coșciugele-i vor duce pe cei trândavi.
New York de noroi,
New York de sârmă și moarte.
Ce înger îți zace ascuns în obraz?
Ce glas desăvârșit va spune adevărurile grâului?
Cine groaznicul vis al pângăritelor tale-ntâmplări?.
Nicio singură clipă, bătrân frumos, Walt Whitman,
n-am încetat să privesc barba ta plină de fluturi,
nici umerii tăi de pluș, roși de lună,
nici pulpele tale de-Apolo neîntinat,
nici vocea ta ca o coloană de scrum;
bătrân frumos cum e ceața
gemând egal ca o pasăre
cu sexul străpuns de un ac,
vrăjmaș al satirului,
vrăjmaș al viței
și prieten al trupurilor din pânza asprită.
Nicio singură clipă, frumusețe virilă,
ce-n munți de cărbune, reclame și drumuri de fier
te visezi fluviu, ca un fluviu dormind
cu-acel tovarăș ce-n piept ți-ar cuibări
o suferință măruntă de leopard naiv.
Nicio singură clipă, Adam de sânge, bărbatule,
om singur în mare, bătrâne frumos, Walt Whitman,
fiindcă pe terase,
îngrămădiți în baruri,
ieșind ciorchini din canale,
tremurând între picioarele șoferilor,
sau rotindu-se în ringurile absintului
sodomiții, Walt Whitman, te visau.
La fel e! La fel! Și se prăvălesc
peste barba ta luminoasă și neprihănită
blonzii din nord, negrii deșertului,
mulțimile de țipete și gesturi,
ca pisicile și ca șerpii,
sodomiții, Walt Whitman, sodomiții,
drojdii de lacrimi, desfrânați buni de bici,
de cizma ori mușcătura îmblânzitorilor.
La fel e! La fel! Cu degete vopsite
arată spre malul visului tău
când prietenul îți mănâncă mărul
mirosind ușor a gaz
și soarele cântă pe buricele
băieților ce se joacă sub poduri.
Dar tu nu căutai ochii zgâriați
nici întunecata mocirlă unde-s înecați copiii,
nici scuipatul înghețat,
nici rănile rotunde ca burta broaștei
pe care le poartă sodomiții în trăsuri și terase
pe când îi biciuie luna-n ungherele groazei.
Tu un nud căutai, ca un fluviu să fie,
taur și vis, să unească roata cu alga,
părinte al agoniei tale, camelie a morții tale,
și în flăcările ecuatorului tău ascuns să geamă.
Fiindcă drept e omul să nu caute desfătare
în codrul de sânge al zilei de mâine.
Cerul are plăji unde poți ocoli viața
și trupuri ce nu trebuie să se repete-n auroră.
Agonie, agonie, vis, drojdie și vis.
Asta-i lumea, prietene, agonie, agonie.
Sub orologiul cetăților se descompun morții,
plângând trece războiul cu-n milion de șobolani cenușii,
bogații dăruie ibovnicelor
tineri muribunzi obsedați de vedenii,
și nu e nobilă viața, nici bună, nici sfântă.
Dacă vrea, omul poate dorința să-și poarte
prin vena de coral ori prin golul ceresc.
Mâine vor fi iubirile stânci, iar Timpul
o adiere adormită pe ramuri.
De-aceea nu-mi ridic glasul, bătrâne Walt Whitman,
împotriva copilului care scrie
pe fața perinii, numele fetii,
nici împotriva băiatului ce se-mbracă-n mireasă
în întunecimea șifonierului,
nici împotriva singuraticilor din cazinouri
care beau cu scârbă apa prostituției,
nici împotriva bărbaților cu ochi verzi
ce iubesc bărbatul și-n liniște buzele-și ard.
Dar împotriva voastră, da, sodomiți ai orașelor,
cu carnea tumefiată și cuget imund,
drojdii ale mocirlei, hàrpii, dușmani fără visul
iubirii ce-mparte cununi de bucurie.
Veșnic împotriva voastră care dați băieților
picături murdare de moarte cu venin amar.
Împotriva voastră mereu,
Faeries nordamericani.
Pájaros din Havana,
Sotos din Mexic,
Sarasas din Cádiz,
Apios din Sevilla,
Cancos din Madrid,
Floras din Alicante,
Adelaidas din Portugalia.
Sodomiți de pretutindeni, asasini ai porumbițelor!
Sclavi ai femeilor, cățele ale budoarelor lor,
desfășurați în piețe cu tremur de evantai
ori pândind în peisajele țepene ale cucutei.
Să nu fiți cruțați! Moartea
țâșnește din ochii voștri
și strânge flori cenușii pe malul mlaștinei.
Să nu fiți cruțați! Alarmă!
Rușinoșii, neprihăniții,
claisicii, aleșii, cei ce se roagă
vă-nchidă porțile-orgiei.
Iar tu, frumos Walt Whitman, dormi pe malurile Hudsonului
cu barba spre pol și mâinile deschise.
Lut moale sau zăpadă, limba ta cheamă
tovarășii care să-ți vegheze gazela fără trup.
Dormi, nu rămâne nimic,
Un dans de ziduri tulbură preriile
și America se-neacă-n mașini și hohote de plâns.
Vreau ca vântul puternic al celei mai adânci dintre nopți
să zmulgă florile și literele arcului unde dormi
și un copil negru să vestească albilor de aur
începutul împărăției spicului.

sodomiti – Versuri.pro

Federico Garcia Lorca - Odă la Walt Whitman