Simorgh – Versuri.pro

Firdousi - 71 Manucehr (Șahia Lui a Durat o Sută Douăzeci de Ani) Nașterea Lui Zal

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Povesti-vă-voi acuma după datini din bătrâni
o poveste uimitoare. Ian auzi cum soarta rea
se jucă cu Sam, urechea ţi-o apleacă, fiul meu!
El n-avea copii şi-n dorul de-a-i iubi se mistuia
În harem, între copile, una mai frumoasă-avea
în obraji cu câte-o foaie roşie de trandafir
şi păr negru cum e moscul. El nădăjduia un fiu
de la frumuseţea asta, chip de Soare luminos,
vrednică să poarte rodul. Ea rămase grea cu Sam,
fiul lui Nariman, şi-ăstfel sarcina-o-mpovără.
După-o vreme dădu viață unui prunc strălucitor
cum e Soarele ce lumea luminează-n miez de zi.
Chip de Soare avu pruncul însă părul foarte alb.
Muma aducând pe lume un asemeni fel de făt,
nu i-a spus lui Sam o iotă şapte zile; un harem
de frumoase copilandre-al unui falnic pahlivan,
se boci scăldând în lacrimi nou-născutul. Nimenea
nu-ndrăzni lui Sam să-i spună că soția i-a adus
un copil bătrân pe lume. Cel sugaci o doică-avu
aprigă leoaică; merse cu-ndrăsneală la viteaz
și în față îi aduse bune veşti. Ea se rugă
peste Sam să se pogoare binecuvântări cereşti:
„Zilele lui Sam să fie fericite! La duşmani
inimile să le fie sfâşiate! Cel-de-Sus
ți-a dat ceea ce atâta ți-ai dorit, iți împlini
dorul ce-ți însuflețise inima! Colă-n harem
după mândrele perdele, o, stăpânul meu viteaz,
a văzut lumina zilei din al mumei sale sân
un copil fără prihană, fiul unui pahlivan,
inimos precum e leul, căci oricât e de micuț,
pare nenfricat copilul. Trupu-i de argint curat
şi obrazu-i precum raiul; n-ai să vezi nici un cusur
pe trupşor, doar, din păcate, păru-i este foarte alb.
Soarta a voit aceasta, o, puternice stăpân!
Mulțumit să fii cu darul dăruit de Cel-de-Sus;
către nerecunoştintă cugetul să nu-ți deschizi,
şi nici către răutate biata inimă din piept!”
Cavalerul Sam din tronu-i coborî şi se-ndreptă
către stolul lui de fete din haremul Nubehar.
Și văzu o frumusețe de copil, dar care-avea
părul coliliu, cum astfel nimenea n-a mai văzut,
nici n-a auzit! Pe trupu-i, fiecare fir de păr
alb era cum e zăpada, rumen chipul şi frumos.
Sam când îşi văzu odorul cel cu părul de omăt,
îşi pierdu orice nădejde. Tare se înfricoşă
să n-ajungă râsul lumii, şi deodată părăsi
calea spre înțelepciune, altă cale apucând.
Către cer nălțându-şi fruntea el iertare îşi ceru
pentru câte-nfăptuise: „O, tu, Cel ce eşti presus
de tot ce e nedreptate şi de tot ce-i nenoroc!.
Un izvor de fericire este tot ce porunceşti!
De-am făcut greşeală mare, pe-Ahriman de l-am urmat,
cred că-atins de pocăință-mi Domnu-n taină m-o ierta.
Inima-mi întunecată de ruşine va roşi,
sângele-mi va arde-n vine, din pricina ăstui făt,
care parcă-i din sămânța neamului lui Ahriman,
cu ochi negri şi cu părul precum florile de crin.
Când mai-marii or să vină şi-or să-mi ceară despre el
socoteală, ce-şi vor spune despre-această piază rea?
Spune-voi despre copilu-mi că se trage dintr-un div?
Spune-voi că-i leopardul cel bălțat, sau vreo pari?
Sfetnicii împărăției râde-vor pe fată-n târg,
și în taină din pricina ăstui plod cu perii albi.
Părăsi-voi de ruşine al Iranului pământ,
blestemându-l pe vecie!”
Astfel, mânios, grăi,
soartea rea afurisindu-şi şi dădu apoi porunci
plodul să-l îndepărteze dincolo de-acest meleag.
Și era în zări un munte care se numea Alborz,
şi suia de Soare-aproape şi departe de mulţimi.
Sus, acolo-şi avea cuibul un simorgh; acolo, sus,
se ținea cât mai departe de-oamenii de pre pământ.
Pruncul îl lăsară-n munte cei trimişi şi s-au întors,
si trecu destulă vreme.
Pruncul cel nevinovat
nu putea să osebească ce e negru de ce-i alb;
rupse taică-său cu scârbă dragoste şi legături,
care trebuiau să-l lege pe-un părinte de fecior;
taică-său îl lepădase. Domnul însă-l îngriji.
O leoaică ce-alăptase puiul săturându-şi-l,
zise despre-acestea:„Dacă sângele din inimă ți l-aş da,
recunoştință nu ți-aş cere, puiul meu,
fiindcă-mi eşti mai drag ca ochii şi mai drag ca inima,
şi-aş cădea pe loc zdrobită de mi te-ar răpi un om!”
Şi rămase-o zi şi-o noapte pruncul fără adăpost;
mai îşi supse câte-un deget, mai țipă din când în când.
Puii de simorgh, golaşii, flăminziră, şi din cuib
pasărea bătând din ăripi vajnice se înălţă;
şi văzu un prunc cum plânge după sânul maică-si,
ca o mare-ntins pământul. Leagănu-i era din spini,
şi dădacă doar ţărâna, trupul gol şi gura lui goală,
fără strop de lapte. Împrejuru-i, negru, -ncins lutul,
Soarele deasupra dogorea mai arzător.
Oh, mai bine pentru dânsul tigrii i-ar fi fost părinţi,
poate că atunci la umbră îşi găsea vrun adăpost!
Domnu-nduioşă simorghul şi de milă nici gândi
pruncul să-l sfâşie-n clonţu-i. Coborându-se din nori,
îl cuprinse între ghiare şi-l săltă din locu-ncins.
Iute pe Alborz îl duse lângă puii săi din cuib;
lângă pui l-a dus să-l vadă dar de ţipetele lui
nu-şi apropiară clonţul să-l sfâşie în bucăţi :
numai Domnul l-apărase, fiindcă datul lui era
să se bucure de viaţă. Zgripţora şi puii săi
la cel pui de om priviră cum îi curge sânge alb
din ochi negri.. Copleşindu-l cu nespuse gingăşii,
se mirară de frumosul chip al puiului de om.
Gazda-alese din vânatu-i ce-i mai fraged, mai gustos
să-i dea micului ei oaspe, care lapte nesugând,
supse sânge. Multă vreme se mai scurse într-astfel,
vreme-n care mai rămase ţâncul în ăst loc ascuns.
Şi crescu băiatul mare, şi-altă vreme s-a mai scurs
peste muntele acesta; se făcu ce mai bărbat
nalt cât este chiparosul, pieptul cât un deal de-argint,
şi ca trestia mijlocu-i. Multe spuse despre el
răsunară-n lumea largă: nici ce-i bine, nici ce-i rău
nu rămân mereu ascunse. Sam, al lui Nariman fiu,
prinse veste de-acest tânăr norocos şi chiar vestit.

Firdousi - 78 Manucehr Nașterea Lui Rostam

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Nu trecu prea multă vreme și-acel verde chiparos
până-atuncea făr’ de roade, se împovără de rod;
primăvara-aceasta vie care inimi a vrăjit
se și vesteji, și pradă chinului și-atâtor griji
cugetu-i căzu. Povara grea-i era că ochii săi
lacrimi șiroiau de sânge. Trupu-i îngroșat destul
se îngreună, și fața-i roșie, de trandafir,
se făcu precum șofranul. Zise maică-sa Sindokht:
„O, tu, viața vieții mele! Oare, ce s-a întâmplat
de-ți pălesc așa obrajii?” Îi răspunse Rudabe:
„Zi și noapte chem pre Domnul să m-ajute, nu mai am
pic de somn, sunt ofilită, mai să zici că de pe-acum
vie sunt și totuși moartă. Mi-a venit sorocul, dar
n-oi scăpa eu niciodată de povara asta grea.”
Rudabe rămase astfel să se chinuie-așteptând,
fără somn și fără-odihnă; ai fi zis că bietu-i trup
plin cu pietre-i, sau umplut e cu un ghemotoc de fier.
Leșină-ntr-o zi și-un țipăt se-nălță de prin serai.
Sindokht se văită lovindu-și fața și smulgând din cap
părul miresmat ca moscul. Îl vestiră și pe Zal
de-ale chipreșului frunze veștede; el alergă,
ochii-n lacrimi și cu pieptul măcinat de suferinți —
lângă patul dragei sale. Roabele de prin serai
pletele-și smulgeau; pe chipuri și pe creștete n-aveau
negru văl, și-aveau obrajii-n lacrime scăldați. Lui Zal
îi veni un gând, și chinul i se potoli puțin;
își aduse-aminte-anume de cea pană de simorgh, și,
zâmbind, și mamei-soacre vestea i-o împărtăși.
Iute-aduse un jăratic, iute-aprinse de la foc
și-arse-un sfârc din pană. Cerul de năprasnă se cerni
și vânjoasa zgripțuroaică pogorî precum un nor
picurând mărgăritare; ce mărgăritare zic?
picuri mari de bucurie, alinare și răgaz.
Zal i-aduse mulțumire Domnului, și-l lăudă,
și i se rugă fierbinte. Zise cel simorgh lui Zal:
„Pentru ce durerea-aceasta? Pentru ce un ochi de leu
ar fi umed? Chiparosul argintat, cu chip frumos,
vrednic pui de leu ți-o naște, însetat de lauri verzi;
leii falnici săruta-vor pulberea-i de lângă tălpi
nu vor îndrăzni să treacă norii peste capul său.
Glasul lui când detuna-va, pielea de pe leopard
va plesni, și labe, ghiare, și-o mușca, înfricoșat.
Toți vitejii ce-auzi-vor buzduganu-i șuierând
și vedea-vor piept și brațe și picioare, vor simți,
doar la glasu-i, cum leșină inima în pieptul lor,
orișicâtă îndârjire vor avea și-oricât curaj.
Fi-va-n sfat cu prevedere de-nțelept, precum e Sam,
la mânie fi-va leul de război. La stat va fi
nalt precum e chiparosul, vajnic ca un crocodil;
dar c-un deget sfărâma-va cărămida-n mii de părți.
Însă împlinind porunca Domnului ce-mparte-aici
binefacerile toate, nu s-o naște-n chip firesc.
Adu-ți un jungher ce arde-n scânteieri și-un înțelept
ager și îndemânatec întru arta de-a vrăji.
Mai întâi vei îmbăta-o cu vin bun pe Rudabe,
cugetu-i să fie slobod de-orice teamă, de-orice gând;
grijă-avea-vei ca-nțeleptul să își facă vrăjile,
pentru a se pune-n starea bună de a scoate
pui de leu din temnicioară. Vraciul spinteca-va-ncet
chiparosul pe sub coaste, fără a simți dureri;
și va trage puiu-afară și în sângiuri va scălda
pântecele mumei sale; apoi tu va trebui
să coși bine tăietura ce-o lăsa-o cel jungher,
după care, griji, neliniști spulberă-le toate-n vânt!
Fierbe-vei o buruiană-n lapte, mosc (ți-oi arăta
iarba cea de leac) și după ce la umbră s-o usca,
unge-vei vătămătura, și-ai să vezi cu ochii tăi
cum se vindecă pe dată. Și-n sfârșit vei trece lin
peste rană cu o pană de a mea, și vei vedea
umbra-atotputinții mele-nrâurirea-i arătând.
Trebuie să fii ferice de acest deznodământ,
și să-i multumești doar Celui peste lumi stăpânitor,
El ți-a dăruit lăstarul mândru ce-ți va înflori
zi de zi, mereu, norocul. inima nu-ți mohorî,
căci această vie creangă, vrednică-i să poarte rod,
și purta-va rod de viță!” Zise pasărea și-n clonț
smulse-o pană din aripă, o lăsă să pice jos
și-n avântul său puternic se-nălță-n văzduhuri, sus.
Notă informativă :
– leu de război – Războinicii medieveli întrebuinţau
în bătălii pe lângă elefenţi şi lei dresaţi.
– vie creangă -Adică Rudabe.
Cel simorgh plecă, și, pana, Zal o și luă de jos
și ieșind (o, ce minune!) împlini tot ceea ce
pasărea îi poruncise. Lumea-ntreagă urmări
toate câte se-ntâmplară, toți cu inimile ghem,
toți cu ochii prinși în lacrimi. Sindokht sânge lăcrimă,
neștiind cum o să iasă pruncul din al mumei sân.
Un mubed dibaci la mână cum ajunse o-mbătă
cu vin bun pe preafrumoasa, Chip de Lună, luminos,
apoi despică o parte (ea nimica nu simți)
și spre tăietură-ntoarse capul fătului, și-astfel
îl făcu să iasă-afară fără-a face mamei rău;
nimenea așa minune pre pământ n-a mai văzut,
că era el, nou-născutul, un viteaz precum un leu,
trupeș și frumos la față. Toți priveau înmărmuriți,
că nu se mai pomenise făt ca el abia născut
trupeș cum e elefantul! Maică-sa rămase-n somn,
după vin, o zi și-o noapte și dormi ca-ntr-un leșin.
Rana-i se cusu, durerea i-o stinsese-acel balsam.
Când din somnu-i chiparosul se trezi și glăsui
mamei sale, peste frunte aur i se presără
și frumoase giuvaeruri; mulțumiră Celui Sfânt.
Mamei i se-aduse pruncul; ea se-aprinse într-atât
când văzu ceresc că-i fătul: la o zi părea de-un an;
snop de crini și de lalele. Rudabe zâmbi spre prunc
și văzu-n el vrednicia unui vajnic șahinșah;
zise: „Pântecul mi-i slobod, chinurile-mi s-au sfârșit”:
și-au numit copilul Slobod (adică, i-au zis Rostam).
Se cusu dintr-o mătase un copil la fel cu-acest
leu ce nu băuse lapte; fu umplut cu păr de jder;
i se zugrăvi un astru pe-un obraz iar pe cellalt
Soarele, și, scriși pe brațe, doi balauri nenfricați;
i se trase-n palmă ghiare ca de leu, și pe subt braț
lance i se puse-n mână: buzdugan, într-alta frâu,
apoi pe un cal urcîndu-l îi dădură slujitori.
Notă explicativă :
În persană „rostam” inseamnă „s*****it”, „liberat”.
Rostam sau Tahamtan este eroul principal al epopeei ŞAH-NAM.
Când păpușa-au fost făcută după cele rânduieli,
se porni la drum cămila cea gonace, și pe soli
bani se presărară, de-aur, pentru că-i duceau
lui Sam cavalerul: chipul dulce al nepotului Rostam,
întrarmat cu buzduganu-i. O serbare izbucni
în grădinile de roze înflorind de la Kabul
la Zabul, și țara-ntreagă într-un praznic se schimbă
și-ntr-un vuiet lung de trâmbiți; și oriunde, la un loc
se-ntruneau o sută de-oameni, giuvaere-n adunări.
De această veste bună șahul din Kabul, Mihrab,
mult se bucură și, darnic, aur la săraci dădu.
În Zabulistan de-asemeni, din hotar până-n hotar,
pretutindenea poporul se-așeză la lung ospăț;
cei mai mici în cin șezură nu mai jos decât cei mari,
ci olaltă ca urzeala cu băteala la țesut
și-aducându-se păpușa lui Rostam ce lapte bea —
lui Sam, fiul lui Nariman, cel trimis i-o așeză
prințului lângă picioare, și acesta lung privi,
plin de-o mare bucurie. Păru-n cap i se zburli:
„Vai, icoana-i de mătase-mi seamănă leit! —
a zis; dacă doar de:-o zi arată jumătate din cât e
păpușoiu-i de mătase, capu-i va atinge nori,
și-ale mantiei lui poale peste lume le-o târî!”
Pe trimis apoi chemându-l, revărsă pe el arginți,
până-ajunseră arginții mai să-i treacă peste cap.
Din cetate izbucniră vesel tâmpine sunând,
și Sam, piața uriașă, o împodobi măreț,
să scânteie-mpurpurată precum ochiul de cocoș.
Astfel Roata cea albastră-a zodiilor se roti,
și-a lui Zal întunecată soartă se însenină.
Zece doici îl alăptară pe Rostam, căci, dulce must,
laptele dă miez și vlagă. Când de țâță fu-nțărcat
și-ncepu să-mbuce singur, pită dar și carne lui
i se hotărî drept hrană; cât cinci oameni mesteca
și mânca pe săturate. De opt șchioape ajungând,
nalt fu chiparosul verde, parcă un Luceafăr viu
strălucea; ca pe-o minune omenirea îl privea.
De-i vedeai statură, minte, înțelegere chip,
îți ziceai că e viteazul Sam întreg, întinerit!.”

Firdousi - XV7 Goștasb Pasărea Simorgh Îi Arată Lui Rostam Mijlocul De Scăpare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Câteşitrei când se-nvoiră la ăst plan prea îndrăznet,
Zal, mai-marele, pe-un munte se urcă; de la serai
trei cătui cu foc adus-au cei trei inşi însoţitori
plini de temeri. Şi când vraciul se opri pe munte-n pisc,
trase-o pană dintr-un petec de brocart, şi ațâță
flacăra dintr-o cătuie, şi deasupra-acestui foc
arse-un capăt de la pană. Veghea-ntâia când trecu
din întunecata noapte, aerul se-nvârtoşă
într-un nour de-ntuneric. Cel simorgh privi din cer,
şi văzu cum luminează focu-aprins şi-alături Zal,
inimă însângerată de durere; pasărea
se apropie şi cercuri largi făcu, si-atuncea Zal
se sculă cu-nsotitorii săi tămâie fumegând,
pasărea-n mai multe rânduri el o binecuvântă.
Zal umplu cu mirodenii câteşitreile căţui
dinainte-i, înecându-şi fața-n sânge lăcrimând
din adâncu-i plin de zbucium. Zise pasărea simorgh:
„O, tu, şah, ce ai pe suflet de-ai nevoie de-acest fum?”
Zise Zal: „Nenorocirea-adusă de acei mârşăvi
şi de neam rău să-i lovească pe duşmanii mei haini!
Trupul lui Rostam cu pieptul ca de leu e vătămat,
şi picioru-mi împietrit e de-apăsarea-acestor griji
date de fecior; mi-i teamă, tremur pentru viața lui,
rănile acestea toate grele sunt cum nimenea
n-a văzut în lume-asemeni. Rakş, la fel, e ca şi mort,
zi şi noapte răsucindu-şi trupul de săgeti lovit.
De când în cuprinsul ăsta a venit Esfandiar
nu visează decât lupte; el nemulțumit fiind
de regatu-mi, de coroana-mi, de comorile-mi, ar vrea
roadele şi rădăcina arborelui meu din veac!”
Zgripţoroaica: „Pahlivane, inima nu ti-o mâhni
pentru-aceasta! Trebui-va să-l aduci aici pe Rakş
şi pe cel ce-mparte lumea.” Zal trimise la Rostam
o ştafetă să-l vestească: „Află-un mijloc să te scoli
pentru-o clipă şi poruncă dă de-asemeni şi pe Rakş
să-l aducă-aici îndată!”
Pasărea privi la răni
chibzuind cum să le-nchidă. Trase din viteazul trup
patru vârfuri de săgeată şi cu clonțu-i supse-ncet
sângele din răni; pe urmă c-o aripă le frecă,
şi Rostam numa-ntr-o clipă vlagă, viaţă, căpătă.
Pasărea simorgh îi zise: „Oblojeşte-aceste răni,
și-ai ş grije-o săptămână să nu le atingi cumva;
moaie-n lapte astă pană şi petrece-o peste răni.”
I se-aduse-apoi de-asemeni să-l tămăduie pe Rakş;
clontul şi-l trecu pe partea dreaptă-a telegarului
şi îi smulse şase vârfuri de săgeată din grumaz,
aşa fel că nici fărâmă de pe trupu-i nu mai fu
săgetată şi rănită, şi Rakş prinse-a necheza,
şi cel ce coroane-mparte râse când îl auzi.
Şi-atunci pasărea îi zise: „Brav cu trup-de-elefant,
mai măreţ decât măreţii de la Curte eşti; de ce
căutat-ai împotriva lui Esfandiar să lupţi,
bravul cel cu trup-ca-bronzul?” Îi dădu răspuns Rostam:
„Dacă nu-mi vorbea de lanţuri, inima nu-mi supăra;
dar îndur mai bine moartea decât să ajung de râs,
decât să mă las vreodată într-o bătălie-nvins!”
Pasărea simorgh îi spuse: „Nu, nici o ruşine nu-i
dacă fruntea pulberi dinaintea lui ţi-o pleci,
el, Esfandiar, doar este nenfricatul fiu de şah,
şi a şahilor mărire se-odihneşte pe-acest om
din neprihănită viţă. Dacă vrei cu mine-acum
să mi te-nvoieşti, de setea luptei te vei lepăda,
nu vei mai râvni deasupra lui Esfandiar să fii
pe cel câmp de bătălie, cuviincios, tu îi vei da
mâine plecăciune-adâncă, şi îi vei aduce-n dar,
drept ispaşă, trup şi suflet. Ceasul rău de l-a ajuns,
va dispreţui, fireşte, faptul că iertare-i ceri,
şi un mijloc de scăpare-ţi voi găsi, şi-am să-ţi înalţ
fruntea până sus la Soare!” Se înveseli Rostam
de cuvintele acestea, nu se mai înfricoşă
că va îndura ocara de-a fi-n fiare ferecat,
ci răspunse: „Niciodată nu mă voi abate eu
de la sfaturile tale, chiar şi când mă va ploua
un potop de spade-n creştet!” Zgripţoroaica zise iar:
„Din prietenie multă, taina cerului doresc
ţie doar să ţi-o dezvălui. Cel ce lui Esfandiar
sângele vărsa-va, pradă soartei rele va pica;
niciodată-aici pe lume oricât ar trăi de mult,
n-o să afle mântuire pentru chinuirile Iui;
n-o să poată să-şi păstreze nici comori: ursita rea
l-o urma în astă viaţă, şi când o va părăsi,
va găsi şi-n ceealaltă chinuri şi nenorociri;
de-ai luat tu hotărârea sfaturile să-mi urmezi,
vreau să mi te fac puternic pe duşman să ţi-l răpui;
te învăţ la noapte taina minunată şi-ţi închid
gura la urâte vorbe. Du-te, -ncalecă pe Rakş,
calul tău lucios, şi-apucă un jungher scânteietor!”
Rostam ascultând acestea, cingătoarea pe rărunchi
şi-o încinse şi-ntr-o clipă îl încălecă pe Rakş
galopînd până la mare. Văzu cum văzduhul tot
de simorgh se-nnegurează, şi descălecă pe ţărm.
Iute pasărea semeaţă din văzduhuri pogorî,
şi Rostam văzu un verde tamarind ce-şi adîncea
rădăcinile-n ţărână, pe când vârful până-n cer.
Vajnicul simorgh de-o creangă aninându-se, -arătă
lui Rostam uscată cale să ajungă lângă el;
o mireasmă-mbătătoare de mosc năvăli-mprejur;
pe Rostam chemă aproape şi cu aripa-i frecă
fruntea şi acestea-i zise : „Cel mai drept ram să-ţi alegi,
cel mai lung şi mai subţire. De-acest ram de tamarind
preschimbat într-o săgeată soarta lui Esfandiar
va s-atârne; deci tu pune pe nuiaua-aceasta preţ,
şi la foc îndreapt-o bine, cată şi-un vârf bun şi vechi
de săgeată, pene pune-i băţului şi-ăst vârf de fier,
iată mijlocul prin care va pieri Esfandiar!”
Îşi tăie Rostam o creangă din cel verde tamarind
şi plecă din ţărmul mării spre seraiu-i zimţuit;
călăuz îi fu simorghul, drept deasupra lui zburând
si zicându-i astfel: „Dacă, va veni Esfandiar
iar la luptă să te-aţâţe, glăsuieşte-i dulce, drept,
rugi smerite îi înalţă, nu gândi să-l amăgeşti ;
poate că-ndulci-va-şi graiul, poate îşi va aminti
vremea de odinioară; fiindcă de mai multe ori
lumea-ntreagă străbătut-ai înfruntând primejduiri
şi-oboseli, slujindu-ţi şahii. Dacă nu te va ierta,
dacă socoti-va-n sineşi că te poate înjosi,
atunci încordează-ţi arcul, si săgeata de nuia
ghiftuită-n vin ţi-o pune, şi-amândouă braţele
le aşează-n linie dreaptă către ochii lui ţintând,
precum face-un om cucernic tamarindul adorând
soarta va purta săgeata drept în ochii lui, în ochi
fiind partea lui mai slabă, dar să-ţi ţii mânia-n frâu.”
Pasărea-şi luă adio de la Zal şi-ntre aripi
îl imbrăţişă fierbinte, şi se avântă-n văzduh
mulţumită şi ferice. Rostam zboru-i urmărind,
foc aprinse, şi nuiaua o-ndreptă, o ghiftui
şi-o-mbătă cu vin; la capăt îi vârî fier ascuţit,
şi când gata fu săgeata, -i prinse penele, perechi.

Firdousi - 72 Manucehr, Sam Îl Văzu În Vis Pe Fiul Său

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Vede-n visu-i nou pe-un munte de prin Hindustan, un steag
de mătase cum se-nalţă. Vede-un tânăr om frumos,
după el cu multă oaste. Stă în stânga-i un mubed,
mare, -un înţelept în dreapta-i. Unul dintre-aceştia doi
vine drept spre Sam, cu-asprime glăsuindu-i într-astfel:
„O, tu, mârşav om ce teamă nu mai ai de Cel-de-Sus,
nu mai ai pic de ruşine-n faţa Marelui Stăpân?
Dacă-o pasăre e bună doică pentru fiul tău,
cinul nalt la ce-ţi slujeşte? Dacă pentru tine, om,
părul alb e-o mârşăvie, barba ta şi capul tău
albe sunt ca un mesteacăn. Domnul milă-ţi dărui,
şi atât belşug de daruri pierde-vei fiind nedrept.
Rupe-ţi orice legătură dintru-al lumii Ziditor,
şi precum cameleonul, zilnic, feţele să-ţi schimbi!
Pruncul lepădat ajunse un orfan al Celui sfânt
care-n gingăşie-ntrece orice doică, pe când tu
despuiat eşti de-orice milă!”
Scoase-un răcnet Sam, din somn :
leul când e prins în cursă. Visul îl înfricoşă
să nu-i dea învăţ ursita despre ce-i acela rău.
Cum se deşteptă din somnu-i, îi chemă pe înţelepţi,
rândui, pe căpetenii, oastea-i şi-o porni la drum
grabnic munţilor să ceară ceea ce a lepădat.
Şi văzu o stâncă naltă până la Pleiade, sus,
stâncă ce voia să smulgă parcă stelele din cer!
Sus, pe stâncă, sta cuibarul uriaş că nu putea
să-l atingă-nrâurirea rea a razei lui Saturn,
şi era clădit din trunchiuri de-abanos şi de santal,
şi-mpletit cu multe ramuri de aloe. Sam privi
stânca asta şi puterea pasării simorgh durând
cuibul său la ce-nălţime! Era chiar ca un serai,
coama-i se lovea de stele, şi n-a fost el meşterit
nici din fierestrău, nici piatră, nici din arse cărămizi.
Şi văzu, înalt, un tânăr care-i semăna leit
şi ocol tot da el, mândru, părintescului cuibar.
De pământ izbindu-şi fruntea, -l preamări pe Ziditor
că pe muntele acesta un simorgh a zămislit,
şi-a zidit această stâncă înălţindu-i fruntea-n cer,
până sus lângă Pleiade! Şi recunoscu atunci
pe Cel ce dreptate-mparte, -atotputernic, mai presus
de tot ce-i presus pe lume. Căută un drum apoi,
căută pe unde suie fiarele pe-naltul pisc
căruia-i dădea ocolul, tot rugând pe Dumnezeu,
şi nedibuind vreo cale. Zise: „O, tu, Cel ce eşti
mai înalt decât toţi munţii de pe lume, mai înalt
decât arcul ce luceşte-al cerului, şi mai înalt
decât Soarele şi Luna! Fruntea-mi plec, iertare-ţi cer,
sufletu-mi ţi se înclină temător naintea ta;
dacă fiu-acesta este din sămânţa mea născut
şi nu este din sămânţa răului de Ahriman,
robului, tu, dă-i putere, să se urce colo, sus,
fii îndurător şi-l iartă pe acel ce-i păcătos!”
Astfel când îşi spuse taina către bunul Dumnezeu,
ruga-i se-mplini pe dată. De pe piscu-i, pasărea
îl zări pe Sam şi-alaiu-i, şi ştiu că şahul doar
pentru fiu veni, necum de dorul de simorgh mânat.
Fiului lui Sam îi zise: „O, tu, care-ai împărţit
sărăcia din cuibarul și culcuşul ăsta-ngust,
te-am crescut ca o dădacă, mamă bună ţi-am fost eu,
un izvor de bucurie. Te-am numit Destan-i-zand,
fiindcă taică-tău cu tine-a fost înşelător, viclean;
când te vei întoarce-acasă, cere-i celui care, brav,
te-o-ndruma, să te numească astfel cum te-am botezat.
Tatăl tău e Sam, viteazul, şi-i al lumii pahlivan,
cel mai mare din toţi marii. A venit sub stânca mea
să-şi ia fiul, măreţia te aşteaptă lângă el.
Trebuie să mi te dărui înapoi lui taică-tău,
să te las jos, dinainte-i, zdravăn şi nevătămat.”
Tânăru-auzind acestea de la zgripţoroaica sa,
ochii-i se-necară-n lacrimi şi-n mâhnire, inima.
Nu văzuse om vreodată, ci-l deprinse pasărea
să vorbească, să răspundă. Când din gură glăsuia,
glasul lui era-ngânarea unui glas ca de simorgh ;
el, pricepere, -avea multă, -nţelepciune de-om bătrân.
Vorba, mintea, judecata, drepte; doar lui Dumnezeu
îi cerea în trup putere. Să vedeţi cuvânt ce-a-ntors
zgripţoroaicei: „Se prea poate, de tovărăşia mea
te-oi fi săturat; cuibarul tău mi-i tron strălucitor,
şi-ăripile-ţi amândouă îmi sunt diadem măreţ!.
După Ziditorul lumii, ţie îţi rămân dator
vecinică recunoştinţă, căci doar tu mi-ai îndulcit
soarta rea, nenorocită.” Pasărea dădu răspuns:
„Când un tron şi o coroană vei vedea, şi un alai
când se pune diademul Keranizilor, atunci
poate cuibul nu ţi-o place; lumea, tu, alege-o-acum.
Nu te-alung din duşmănie, pe un tron te duc în zbor.
Eu aş fi dorit aicea să rămâi, dar parte ai
de-altă soartă mai ferice. Dintre pene, una-mi ia;
dacă-n grea primejduire vre o dată vei fi pus,
dacă cineva un ţipăt scoate-va-mpotriva ta,
pentru fapte bune, rele, zvârle pana-aceasta-n foc,
arde-o să vezi îndată care e puterea mea,
fiindcă te-am crescut sub aripi la loc cu puii mei.
Voi veni la tine-ndată ca un nor întunecos
să te iau în zbor sub aripi. Nu-ţi lăsa în inimă
dragostea să li se stingă pentru biata doică-a ta:
dragostea ce-ţi port în suflet îmi zdrobeşte inima!”
Îi aduse mângâiere ăstfel şi-l purtă în zbor
până lângă-al său părinte. Pleata lui Destan cădea
peste umeri; avea trupul unui falnic elefant,
chipul scris cu zugrăveală. Taică-său când îl văzu,
scoase un oftat amarnic. Zgripţoroaicei mai întâi
fruntea sărutând, i-aduse mii de binecuvintări:
„O, şăhiţă peste pasări, Ziditorul ţi-a fost dat
aripi, vlagă şi virtute, căci ocrotitoare eşti
a sărmanilor, şi fiindcă-n bunătate îi întreci
pe toţi juzii. Tu, de-apururi, pe cei răi să-i osândeşti,
fii puternică de-apururi!” Iute, pasărea simorgh
se-nturnă în zbor spre munte; Sam şi-ntreg alaiul său
din priviri o urmăriră; apoi Sam îl măsură
pe fecior din tălpi în creştet, şi recunoscu că-i demn
şi de tron şi de coroană. Braţ şi piept avea de leu,
chip asemeni unui Soare, inimă de pahlivan,
mână lacomă de spadă. Negre genele-i erau,
ochii negri cum e smoala, buzele ca de mărgean,
şi obrajii ca de sânge. Nu avea nici un cusur,
în afară doar de pleată; nici o pată nu-i găseai.
Inima lui Sam ca raiul cel măreţ se-nsenină;
binecuvântându-şi fiul cel nevinovat, rosti:
„O, tu, fiul meu, apleacă-ţi inima spre tatăl tău,
dă uitării cele duse şi dă-mi dragostea-ţi de fiu!
Sunt cel mai smerit din robii ce-l iubesc pe Cel-de-Sus,
şi-azi găsindu-te, naintea Lui ce-atotputernic e,
jur să nu fiu niciodată aspru şi-ţi voi împlini
fie-n rău sau fie-n bine orişice vei fi dorit,
şi de astăzi înainte visele-ţi îndeplinesc —
asta-mi este-ndatorirea!” Și îndată-l îmbrăcă
în veşminte de mătase vrednice de-un pahlivan,
şi se coborî din munte, şi ceru un telegar
pentru fiu şi o tunică vrednică şi de un şah;
şi-i dădu apoi şi nume de Zal-Zar, precum Destan
i-a fost zis întîi simorghul. Oastea şi-adună în jur
Sam cu inima deschisă, plină doar de bucurii ;
şi-l urmară tâmpinarii pe spinări de elefanţi,
si se-nvolburară pulberi cât un munte vineţiu.
Darabanele sunară, tâmpinele mari de bronz,
clopotele indiene şi, de aur, clopoţei
clinchetiră în răsunet. Cavalerii-ntregii oşti
scoaseră din piept un chiot aşternându-se la drum;
şi ajunseră-n cetate bucuroşii pahlivani.