Leonid Dimov - Realitate

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Realitate.
(mic poem oniric).
1. Biserica.
Era ca sculptată din os
Biserica cea fără pronaos
Insulă tulbure șlefuită-n jad
Cu scene din mult încercatul Țaringrad,
Cu părinți în alb pe creneluri
Și preplumuri purpurii de femeluri,
Cu arcași pteromorfi și bombarde,
La răscrucea a trei bulevarde.
Tufe din plante necunoscute
Dădeau roată bisericii, pe sub volute,
În acea parte de oraș, se-nțelege,
Când o vreme matinală trimetea etern adieri blege.
2. Lucarna.
Au ajuns acolo amândoi, într-o plutire
Suind deasupra tufelor prin ceața subțire.
Apoi din nou, și iară și iară
Ocoliră lăcașul cu horbotă rară,
Mai sus, spre clopotniți, degeaba,
Îi mâna dragostea, îi mâna graba…
Înfrigurați, chiar în aer, apoi
Se dezbrăcară și zburară goi
Deasupra tufelor iarăși: numai piele și carne.
Proptindu-și tălpile de pervazul unei lucarne
Au pătruns înfiorați de mirezme, înnebuniți de gust
Amândoi deodată prin lumenul îngust.
3. Sf. Ieronim.
Giganticul naos îi împresoară
(Ce mică, bazilica, părea de-afară),
Iar acel, cu mutra prelungă, sfânt Ieronim,
Patronul ulcerelor de tipografi la regim,
Zâmbi spre fata ce-i zboară prin față
Și-și puse buzele pe talpa de gheață.
Iar fata, la rându-i, zâmbește,
Barba sfântului o prinde-ntre dește
Și-apoi o lasă.
– Ce-i? Parcă ești mai frumoasă!
Soțul gol i-a șoptit de neunde.
– Nimic, dând din palme răspunde.
Și plutesc mai departe. Și simt, mișei,
Cum un dulce secret se strecoară-ntre ei.
4. Revelație.
– Spune-mi: crezi în Dumnezeu?
– Nu.
– Bine, dar stă acolo, mereu!
– Unde? ‘n suportul ăla ce ne privește?
– Mda. El este. Ruginește
Peste tot. Când vrabie, când cardinal,
Când balaur de cârpă, acefal..
Știa că nu cred și zâmbea.
Aici e trist. Are privirea grea.
– Femeile-l fac să simuleze.
– Ce?
– Știu eu, poate cum stau ele, viteze.
Ciute în fața marilor fiare.
Priveau amândoi la disperare
Suportul tulbure, de argint pătat
Pe damascul verde cu macat,
Suportul rece-n altarul gol
Cu iluzii de suporturi în carambol.
Metal tutelar în străvechea zi.
Închiseră ochii. Sfeșnicul pieri.
5. Călătoria.
Și-acum să descriem tăcutul voiaj
Cu plopi nefirești, din etaj în etaj,
Pe cruntul ocean de sferule verzui,
Sineli ovoide purtate hai-hui,
Răcori gâdilându-le coapsele goale
Și țărmuri ciudate, departe de cale.
O, cum veneau, iarna, cu luntrea pe vânt
La capătul străzii cu scări de pământ.
Era o banchetă acolo, vopsită
Cu roșu pe stinghii. Bulboana pitită
La mijlocul apei îi tot aștepta
Și luntrea-le-n gol le tot răsturna.
Ce valuri suiau în alint, pe tăcute,
Și cum înotau spre o insulă iute.
– La fel de albastre sunt tufele, da?
Vecernii se-nalță-n bazilica de baga.
6. Surorile.
Din nou un amestec de vară și iarnă,
Din nou au intrat, amândoi, pe lucarnă
Și iarăși sărutare. – Să fugim
De libidinosul sfânt Ieronim.
– Să mergem mai sus. Lângă clopotnițele mari
Surorile dantelărese țes șalvari
Pentru mine. Le cunosc de multișor.
– Le iubești? Dădu din umeri, ușor.
Începură să suie pe-o scară sidefie
Ce trecea prin cartiere din copilărie,
Unele noaptea, altele dimineața,
Se scuturau pernele, țipau tocilele, trecea viața
În clopoțeii gunoierilor, în vase de sticlă cu bezele,
În gemetele gospodinelor infidele.
Apoi noapte iar, cu mari ochi în cale
De revopsite tramvaie goale,
Pâlpâiau reclame, nictitante. Iedera creștea,
Mormăia sonorul grădinilor de cinema..
– Ai obosit un pic?
Ultimele trepte treceau prin nimic.
7. Tunelul.
Dar erau aceste din urmă trepte atât de roase
Că le-au suit de-a bușilea sub boltirile joase
Și-atât de tare-i amețea Înaltul
C-au uitat unul de altul:
El se duse la dantelărese,
Îi dară vișinap și delicatese,
Apoi stătu la masă cu cele două iubețe:
Ciorbă de miel, angemaht, cornulețe..
Vai, și ea, la rându-i, legală,
Se cufundă goală
În imensa cupă cu rachiu de ienupăr
Din living-roomul lui Garry Cooper.
Pe urmă s-au trezit
În tunelul alburit,
Pardosit
Cu clisă.
Erau siguri că urmează o curbă închisă,
În fund ardea palid bec,
Li se părea ne-ncetat că trec
Iterații roșii, vagi figuri oafe,
Poate lalele, poate garoafe
Emanând un miros cald:
Frunza verde sticlea, ca de smarald.
8. Fiara.
Ieșiți din zona de câlți, de puzderii, de lână,
Porniră goi, ținându-se de mână,
Ducând ocale surde-n coșarca spaimelor: plină,
Pe podeaua proaspăt unsă cu creolină,
Era noapte de mult, cu reverberații în clește,
Când au simțit că cineva-i urmărește.
Înlemniră!
O, vâsc al inimilor: paloare levogiră:
Venea o felină cafenie din întunecime,
Molatică, veselă de cruzime.
N-aveau cum a se ascunde și plutiră așa
De la garoafă la garoafă. Curba le era
Din ce în ce mai dulce, din ce în ce mai grea,
Lacrimi uriașe le picau pe dușumea.
Mereu mai aproape, mereu râzătoare,
Simțeau cum fiara le sufla dogoare,
Și-atunci, într-un ultim efort,
Bătură la poarta cu resort,
A patruzeci și patra poartă la fel
Cu celelalte porți de oțel.
Și-n scârțâitul ivărului, sfâșietor,
Clănțăniră dinții fiarei curmați în zbor.
Aleluia, aleluiră corurile salvatoare:
Era o rotondă matinală. Era sărbătoare.
9. Curtea interioară.
Gata de drum, gata de sacrificiu,
Au ajuns la secțiunea printr-un imens edificiu.
Acolo-și duceau traiul zilnic, plin de păcate,
Numeroase familii scăpătate.
De după rufe, din bucătării, din saloanele de ebonit,
Mâini subțiratice le făceau semne de bun venit.
Se treziră cu palmele făcute pahare,
Strigând un nume la-ntâmplare.
Auzeau voci de meseriași plecând la târg,
Zăriră balcoane cu rodii în pârg.
Întrebați: ce vor? de sus din balcoane,
Au zis c-au venit să scuture burlane,
Și-unde începură să zboare
Burlane, coturi cu cuie cu floare,
Date cu bronz, cu negru, spoite
Cu var. Portocalii, ruginite..
Curând fu curtea plină de ele.
Se așezară la treabă printre zorele
În sunetul unor clopoței de porțelan:
Fiecare sufla funinginea dintr-un burlan.
10. Funinginea.
Și deodată, cam pe la șase,
Totul fu invadat de puzderii negricioase.
Pieriră rufele, vocile, tot.
Dispărură curtea, clădirea, lot cu lot,
Iar spațiul cel negru se-mpărți
Pe încăperi precise, pe fragmente, pe felii.
Săli, coridoare, odăi, pasarele,
Turnuri, saloane, mansarde, capele,
Subsoluri, cămări, paraclise,
Toate cu ușile deschise
Și-n fiecare turn, în fiecare odaie
Aceeași fiară cu ochi de văpaie,
Aceeași fiară care-i urmărise
Molcomă, crudă ca-n vise.
Fiară Didonă, fiară Belindă
Surâzând când nu reușea să-i prindă.
11. Tancul.
Totul era etern, totul era integru.
Totul părea vânăt spre negru
Când, în sunet de flaut și tilingă,
Totul se-ncenușă: începuse să ningă.
Apoi totul fu alb cu numai o pârtie șuie
Spre care suiră spre piscul de gheață verzuie.
Se zărea prin viscol ca-n apocalipsă
Departe, străvezind o nostalgică elipsă,
Unde-i aștepta duduind pe loc
Un tanc cât o corabie la iernat în doc.
Rebegiți, zdreliți din brizant în brizant,
Ascultară cuminți de comandant
Și pătrunseră pe turela deschisă,
În aburul cald de benzină, printre crengi de tisă.
Înveliți, ocrotiți, goi, ca la spovedanie,
Se mișcară lent pe patul de campanie,
Se-mpreunară cu scâncet dur
Și priviră limpede jur-împrejur.
12. Sf. Elefterie.
Curgea o umbră de rai vopsit,
Clătina din clopotniți marele naos scorojit
Și chiar lângă lucarnă, violet pe jumătate,
Sfântul Ieronim cu buzele țuguiate.
Tremurau de frig și de-ntuneric mut
Plutind încet spre lumenul știut.
Zăriră lucarna și țâșniră prin ea
Ca două efluvii. Amiaza gemea
De lume. Coborâră spre caldarâm, peste tufele-n ceață,
Travesară-n fugă întreaga piață
Și se pierdură, goi, de nu știu câte ori
În forfota multicoloră, printre trecători.
Râdeau de bucurie că-i aevea tot,
Și streașina, și burlanul rupt în cot
Și Dâmbovița furișată prin ulei și materie
Dincolo de biserica Sfântul Elefterie.

sfantul elefterie – Versuri.pro

Leonid Dimov - Realitate