Prea multă grabă-n viața ta
Drum prea-nclinat au fost să-ți mai aștearnă,
Când te-au înmugurit din lut și stea
În dimineața tulbure de iarnă!
Fugind cântau copiii trist colind,
Zbura colindul, irosindu-și ultima silabă,
Trecea-nainte iar nă rece clănțănind,
Lupi albi o alungau urlând a grabă.
Doar cariul într-al timpului crivăț
Nepăsător bătea și măsurat.

Și-a murdărit her minele omătul,
A putrezit în soare pe-ncetul,
Din tuiuri crude flutura brădetul.
Iar florile-ntrebau cu glasuri moi:
– Unde te duci și mic, și fără noi?.
Ți-a spus regina șurelor furnici:
– Nu mai putem să te urcăm de-aici
Iar ursu-a dat înduioșat din l***
Și s-a întors, că are altă treabă.
Mergeai tăcut, poate fugeai, săgeată,
După-o poruncă-n tine încuiată,
Și-o clipă doar descumpănit ai stat în drum,
Când te-ai visat, mergând, cum ești acum.

Ea ți-a zâmbit rodind tremurătoare
Multicolore aripi de răcoare,
Și glasul ei s-a risipit în melodii
Ca un ciorchin de clopote-argintii,
Iar brațele-i au prins să se dezbine
Ca niște șerpi de flacără spre tine.
Petala gurii, desfăcută-abia
Ți-ai țuguiat-o a sărut spre ea.
Dar împlinirea-n aer s-a topit,
Lăsându-te hazliu și umilit.

Pădurea ta mai lumina-mpăcată
Cu mirt în flori și-n ape cu faclii,
Dar trăsnet lung se coborâse din tării
În verdea catedrală despicată.
Ai cunoscut că liniștea s-a stins,
De-acuma ție n-o să-ți mai revie
Decât, înșelătoare, o stafie
Cu pasul dincolo de vis prelins.
Vedeai tălăzuind ca mări de pară,
Prin crăpătură, lumea din afară,
Și-ai sărit încins de-nfrigurare
În primul tău botez și scăldătoare.

Ți s-a-ntâmplat ceva; nu ai să spui
Acel ceva, din neguri, nimănui,
Pentru că de atunci în strat de vremi
Tu cauți puritatea și o chemi.
Ai iscodit-o-n nouri ori în munte,
Între copii și-n Marele Păcat,
Dar teasta ta, nimbată alb pe frunte,
În fața ei nu s-a-nclinat.
Căci n-ai găsit-o, n-ai găsit-o, nu,
Era ascunsă-n miezuri ori prea topită-n spații,
În firul singuratic de nea care căzu,
Ori în întreaga togă ce moaie-n alb Carpații.
Fierbinte cercetând-o bucată cu bucată,
Pierdeai înfățișarea-i și o stricai ușor –
Asa cum nu aduce a oameni niciodată
Desfiguratul fum de cremator.
Dar îți trimise raza înalta stea polară
Menindu-ți cugetarea în sensuri să-ți împarți,
Cum magică lumina a lămpilor de cuarț,
Uluitoare taine sub ochi îți desfășoară,
Filigranată-n fire de purpurie pară
Atoateschimbătoare, țesută din scântei,
Ai înțeles ideea de om întâia oară
Tu, nărăvitul lacom la idei.