Că ești poem de seamă
N-am nici o bucurie
Că faima cea deșartă
Mi te-a băgat în jug.
Era cu mult mai bine
Ca din copilărie
Să fi umblat pe câmpuri,
Cu brațele pe plug.

Bătrână sunt și trupul
De-abia mă mai ridică
Dar dacă tu departe
Prin târguri nu plecai
Eu astăzi aveam noră
Frumoasă și voinică
Și pe genunchi dădeam huța
Un nepoțel bălai.

Dar tu copiii voștri
i-ai risipit prin lume
Ți-ai dat ușor nevasta
Unui bărbat străin.
Și singur, fără sprijin
Nu știu de ce anume
În vâlmasagul crâșmei
Te-ai cufundat deplin.

Tu, suflețelul maicii
Serioja, ce-i cu tine?
Erai așa cuminte
Și-așa de gânditor,
Încât spunea tot satul:
Ce fericit e-n sine
Și Aleksei Esenin
Că are așa fecior.

Dar tu nădejdea noastră
O amăgiși amarnic
De asta-n suflet chinul
Și grijile se-nfig
Căci tatăl meu, săracul,
A tot crezut zadarnic
Că stihurile tale
Or să ne dea câștig.

Din ce primești pe ele
Tu nu ne poți trimite.
De asta dureroase
Cuvintele-și fac loc
Eu una știu din cele
De tine pătimite:
Poetilor parale
Nu li se dau de loc.

Că ești poet de seamă
n-am nici o bucurie.
Că faima cea deșartă
Mi te-a băgat în jug
Era cu mult mai bine
Ca din copilărie
Să fi umblat pe câmpuri
Cu brațele pe plug.

Acum trăim ca-n beznă
Necazul ne tot bate
Și la gospodărie
n-avem un cal măcar
De-ai fi rămas acasă
Am fi avut de toate
Și, cum ești plin de minte,
Erai de mult primar.

Am fi trăit ca lumea
Sub anii ce ne-ncarcă
Tu nu știai ce-i truda
Și zbuciumul pustiu
Eu ți-aș fi pus nevasta
Să țese și să toarcă
Pe când tu bătrânețea
Ne-o linișteai, ca fiu.