Marin Sorescu - Minunea

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Lui Lungu i s-a arătat Dumnezeu azi-noapte,
A avut el o vedenie de-asta, nemaipomenită, ieșită din comună,
Care-a-ntors tot satul cu c***-n sus,
Că din Prejoi de la deal de la Pazu și până la Nătărău la vale
Toți se-nchină, nu mai prididesc cu-nchinatul,
Au făcut scurtă la mână.
Ieșise pe-afară, că-i pierise somnul,
Era așa cum încercase să doarmă,
În izmene, desculț. Își zice: „Ia, să mă uit pe la vitele
Alea!
Dacă le-aud cum rumegă, asta mă face-ntotdeauna să picotesc”,
Și-odată, fâs! foșnea ceva în pătuiag.
Când se uită în sus – Dumnezeu!
Sta așa în capul oaselor.
L-a întrebat: „Ce mai faci?”
Și asta fusese totul.
Lumea voia lămuriri.
Bunăoară: – Și zi, așa, îl văzuși?
– Îl văzui.
– Păi, cum?
– Păi, așa.
Fiecare îl punea să povestească de la-nceput, cum a devenit
Minunea,
Să priceapă tâlcul. Era și prima minune pe comuna Bulzești,
„Acum s-or ține lanț”, zicea Sandu lui Chioveanu,
Că noi, de când ne știm, n-am văzut decât pe dracul.
– Scuipă, mă, în sân, nu pomeni numele necuratului, dați-vă la
O parte, ho,
Lăsați omul să răsufle.
– Și cum fu, mă, cum fu îmbrăcat?
„Hă, ce-l doare pe ăsta, ce țoale are!”
„Era în razele ale bune ori alea de purtare?”
Și, către ceilalți: – Stați așa, să-l prindem cu fofârlica.
„Pe mine m-o fi vorbit Dumnezeu de bine,
Că toată noaptea sughițai”, adăugă sceptic Spânu.
Nea Lungu relata cazul cu rumegatul vitelor – spunea
C-a auzit foșnind în pătuiag, „Mă, ce să fie?”
Și când s-a uitat el în sus, minune mare: Dumnezeu.
L-a întrebat: „Ce mai faci?”
Tu l-ai întrebat — ori el pe tine, ai?
Aici ceva nu era limpede în minune.
Vă-nchipuiți că n-ar fi fost tot aia.
Săteanul, buimăcit, spunea că el, bineînțeles, se pomenise îngânând,
Pentru că nu se aștepta la una ca asta,
L-a luat arătarea prea repede, atât l-a tăiat capul să-ntrebe
La momentul oportunist (prindea și el câte un cuvânt din zbor
și se căznea să-l brodească),
Dar tot Lungu susținea și altminterea, adică Dumnezeu
Îl întrebase,
Blând și așezat de-acolo din pătuiag, parcă-ar fi fost pe tronul
Lui de aur,
Că sclipea totul în jur. Îi era chiar teamă să nu dea foc
La ceva, cu strălucirea-i,
Se mai alege si cu casa arsă.
Zice: „Ce mai faci?”
– Și tu ce-ai răspuns, mormolocule, țipa una,
care nu reușea
Să se-apropie mai în față, poate Veta lui Iedu.
Trebuia să-i spui că n-avem de niciunele.
Uu-u! că n-am fost eu.
Știam ce să zic!
Ieri mi s-a umflat boul – așa degeaba – și-a pleznit. Bărbatul
Mi-a pleznit pe front – copiii o să-i fac slugi.
Ăla din pătuiag știe toate astea?
Tu, dacă ți s-a arătat, de ce-ai stat ca Mutu Ioncicăi?
O fi venit să afle, să-i fi spus tot, dar auzi tu: tot.
– Păi, eu l-am întrebat.. adică.. m-a întrebat..
Lăsați-l, oameni buni, în pace, nu vedeți că s-a prostit, e zăltat,
L-a pocit azi-noapte, o fi rămas și cu gura moale.
– Ia fă, mă, gura așa.
– Semăna c-un sfânt, spune omul pe gânduri.
Plutea pe un tron de foc.. și zbârr peste case.. dând din
Bărbie.. Eu nu știu acum.. ce-o să se întâmple cu mine?
Dar simt o-mpăcare mare.
Lungu era un om la locul lui,
Nu-i plăcea să se amestece în nimic, un timid, și deodată se
Pomenise luat pe sus, înconjurat de toți, toți se uitau în gura
Lui, ce să le spuie?
Măria Bălii se apropie, c-un scăunel: „Na sfinția ta, predică-te!”
– Ce face?
– Suie-te aici, să te vadă tot satul și predică! Spune-le
Hoților ăstora să se lase de rele.
– Care hoți?
– Nouă, la toți, nu vezi că nu se mai poate trăi, suntem niște
Păcătoși!
A venit vremea de-apoi, mă, ori ne pocăim, ori.. Hai, ce mă
Lași colea pe mine?
Dumneata se cheamă de-acum că ești sfânt,
te-a ales pe dumneata,
Hai, pune-te aici,
Închinați-vă, oameni buni!
Măria Bălii cădea-n genunchi, făcea mătănii, dar sfântul
Sta-ncurcat rău..
S-a suit pe scăunelul care se hâțâna, s-a dat jos, s-a mai
Suit o dată, îl trecuse nădușeala,
S-a proptit bine pe picioarele rășchirate și-a zis:
E-ei! ,
Azvârlind mâinile-n lături.
După aia s-a dat jos.
Lumea s-a-mprăștiat. Țața Măria și-a luat scaunul și
Lungu, rămas singur, a mai spus o dată: E-ei!
După aia – ce l-o fi apucat? — că odată s-a schimbat la față,
A prins un fel de transparență,
Dar rău de tot,
Că a intrat într-un sac rupt,
Și-a pus o coroană de mărăcini de roșcov în jurul gâtului
Și-a plecat să propovăduiască în pustiu.
A ajuns așa, înotând prin pustiu, și certând omenirea
Până aproape de Caracal.

Daniel Vişan-Dimitriu - Pădurea Moartă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Era o pădure în care, demult
ceva s-a-ntâmplat, căci pustiul din ea
– îmi spune legenda ce astăzi ascult –
pe nimeni nu lasă acolo să stea.
Sătenii se-nchină și fac un ocol,
cu ochii-n pământ și privind speriați
copacii pădurii cu sufletul gol,
ce par că sunt paznici pe veci blestemați.
Era o fătucă, născută aici,
frumoasă cum n-a mai fost alta de-atunci,
crescută în casă din lemn și chirpici
cu horn, cu șindrilă, și plină de prunci.
A vrut-o stăpânul, dar n-a reușit,
căci vechea pădure i-a dat adăpost,
iar el, un blestem peste ea a rostit
și mulți au murit căutând făr’ de rost.
Se spune c-adesea la margine-apar
o fată și-un tânăr ce-aleargă grăbit,
privesc înspre sat, se întorc și dispar
în umbrele nopții, spre-un loc tăinuit.
Apoi se ivesc de prin cețuri, duium,
oștenii în zale bătând vechiul drum,
armată de oase ce piere în fum
și toată pădurea-i plouată cu scrum.

sateni – Versuri.pro

Marin Sorescu - Minunea

Daniel Vişan-Dimitriu - Pădurea Moartă