Cântă cucuveaua, trece-un avion,
Fâlfâie degeaba jaluzeaua la balcon.
Mă gândesc la toată, goală, după plină,
N-am putut să zic „la toate” și-asta mă dezbină.
Nici nu știu ce doare, îmi reprim bătaia
Inimii-n fața scării de bloc, începe ploaia.
Fuge după artă, moartă, după vie,
Lasă strigătul sihastru de nimicnicie.
Panoramez spre exterior de dinăuntru,
Sinestezic, singuratic, intrinsec și harpagon lăuntru.
Gânduri au rămas alambicate și văd clar, mă bântuie,
Ce-i antidot se perimează.
Nu mai am și-mi cere trupu’, mintea, sufletu’ să simtă,
Surmenat de gol, nevrotic, surescită.
N-am crezut că pot să,
N-am simțit, ce simți, ci doar știam, NU POȚI SĂ ȘTII EMOȚII!
CÂT DE IDIOT!
Se mutilează
Atâtea idei de formă și, totuși, e concav.
TACI! Degeaba-artistu’ mă-nțelege când copilu’ e bolnav.
Te rog, intră-n vintrele mele s-auzi cum dârdâie
Și-mi pâlpâie tâmplele-n cântece.
Se bâlbâie Euridice-n mine când mă-ntreb de ce n-am cugetat.
Ce-aș putea să.. nu știu, că n-am dreptu’ să-ți pretind nimic..
DE CE?..
CUM?
CĂ NU TE PRICEPEAM,
NU SE LEGAU CUVINTE-N MINTE, D-ASTA-N INTERIOR URLAM!.
Acum sunt vindecat.

Cântă cucuveaua, trece-un avion,
Fâlfâie degeaba jaluzeaua la balcon.
Fuge după artă, moartă, după vie,
Lasă strigătul sihastru de nimicnicie
Nici nu știu ce doare, îmi reprim bătaia
Inimii-n fața scării de bloc, începe ploaia.
Mă gândesc la toată, goală, după plină,
N-am putut să zic „la toate” și-asta mă dezbină.