Federico Garcia Lorca - Sfântul Mihail

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Văd din nalte balustrade,
către munte, munte, munte,
umbre-ntinse de catâri
încărcați cu răsărite.
Ochii lor de întristare
se umbresc în lunga noapte.
La răscrucile de aer,
zorile sălcii se crapă.
Cerul albilor catâri
ochii de mercur și-nchide,
dând amurgului cuminte
un sfârșit de-nsuflețiri.
Pentru-a nu le-atinge nimeni,
apele îngheață, mute.
Apă goală și nebună
de pe munte, munte, munte.
*
Mihail, plin de dantele
în alcovul din altar,
coapse fine-și dezvelește,
năluciri de felinar.
Și Arhanghelu-mpietrit
sub a degetelor cruce
își ascunde nervul dulce
în puf și privighetori.
Cântă Sfântul din cristaluri;
ca efeb de mii de zori,
parfumat cu tari esențe
și îndepărtat de flori.
*
Marea își dansează plaja,
o poemă de balcoane.
Țărmurile selenare
culcă trestii, saltă voci.
Vin gitanele spărgând
floarea-soarelui, în dinți,
fese mari și-ntunecate
ca planetele de cupru.
Vin înalții gentilomi,
damele de triste birje,
melancolice brunete
ce-au fost ieri privighetori.
Iar episcopul Manilei,
lacom ochi, suflet sărac,
zice slujba-n două ape,
pentru doamne și bărbați.
*
Mihail șade cuminte
în alcovul din altar,
cu jupoane apretate
de sclipiri și broderii.
Sfântu-i rege peste globuri,
peste cifrele impare,
la ceremonii berbere
– strigăte și nalte-amvoane.
San Miguel.
Se ven desde las barandas,
por el monte, monte, monte,
mulos y sombras de mulos
cargados de girasoles.
Sus ojos en las umbrías
se empañan de inmensa noche.
En los recodos del aire,
cruje la aurora salobre.
Un cielo de mulos blancos
cierra sus ojos de azogue
dando a la quieta penumbra
un final de corazones.
Y el agua se pone fría
para que nadie la toque.
Agua loca y descubierta
por el monte, monte, monte.
*
San Miguel lleno de encajes
en la alcoba de su torre,
enseña sus bellos muslos,
ceñidos por los faroles.
Arcángel domesticado
en el gesto de las doce,
finge una cólera dulce
de plumas y ruiseñores.
San Miguel canta en los vidrios;
efebo de tres mil noches,
fragante de agua colonia
y lejano de las flores.
*
El mar baila por la playa,
un poema de balcones.
Las orillas de la luna
pierden juncos, ganan voces.
Vienen manolas comiendo
semillas de girasoles,
los culos grandes y ocultos
como planetas de cobre.
Vienen altos caballeros
y damas de triste porte,
morenas por la nostalgia
de un ayer de ruiseñores.
Y el obispo de Manila,
ciego de azafrán y pobre,
dice misa con dos filos
para mujeres y hombres.
*
San Miguel se estaba quieto
en la alcoba de su torre,
con las enaguas cuajadas
de espejitos y entredoses.
San Miguel, rey de los globos
y de los números nones,
en el primor berberisco
de gritos y miradores.

San Miguel – Versuri.pro

Federico Garcia Lorca - Sfântul Mihail