Sam – Versuri.pro

Firdousi - 71 Manucehr (Șahia Lui a Durat o Sută Douăzeci de Ani) Nașterea Lui Zal

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Povesti-vă-voi acuma după datini din bătrâni
o poveste uimitoare. Ian auzi cum soarta rea
se jucă cu Sam, urechea ţi-o apleacă, fiul meu!
El n-avea copii şi-n dorul de-a-i iubi se mistuia
În harem, între copile, una mai frumoasă-avea
în obraji cu câte-o foaie roşie de trandafir
şi păr negru cum e moscul. El nădăjduia un fiu
de la frumuseţea asta, chip de Soare luminos,
vrednică să poarte rodul. Ea rămase grea cu Sam,
fiul lui Nariman, şi-ăstfel sarcina-o-mpovără.
După-o vreme dădu viață unui prunc strălucitor
cum e Soarele ce lumea luminează-n miez de zi.
Chip de Soare avu pruncul însă părul foarte alb.
Muma aducând pe lume un asemeni fel de făt,
nu i-a spus lui Sam o iotă şapte zile; un harem
de frumoase copilandre-al unui falnic pahlivan,
se boci scăldând în lacrimi nou-născutul. Nimenea
nu-ndrăzni lui Sam să-i spună că soția i-a adus
un copil bătrân pe lume. Cel sugaci o doică-avu
aprigă leoaică; merse cu-ndrăsneală la viteaz
și în față îi aduse bune veşti. Ea se rugă
peste Sam să se pogoare binecuvântări cereşti:
„Zilele lui Sam să fie fericite! La duşmani
inimile să le fie sfâşiate! Cel-de-Sus
ți-a dat ceea ce atâta ți-ai dorit, iți împlini
dorul ce-ți însuflețise inima! Colă-n harem
după mândrele perdele, o, stăpânul meu viteaz,
a văzut lumina zilei din al mumei sale sân
un copil fără prihană, fiul unui pahlivan,
inimos precum e leul, căci oricât e de micuț,
pare nenfricat copilul. Trupu-i de argint curat
şi obrazu-i precum raiul; n-ai să vezi nici un cusur
pe trupşor, doar, din păcate, păru-i este foarte alb.
Soarta a voit aceasta, o, puternice stăpân!
Mulțumit să fii cu darul dăruit de Cel-de-Sus;
către nerecunoştintă cugetul să nu-ți deschizi,
şi nici către răutate biata inimă din piept!”
Cavalerul Sam din tronu-i coborî şi se-ndreptă
către stolul lui de fete din haremul Nubehar.
Și văzu o frumusețe de copil, dar care-avea
părul coliliu, cum astfel nimenea n-a mai văzut,
nici n-a auzit! Pe trupu-i, fiecare fir de păr
alb era cum e zăpada, rumen chipul şi frumos.
Sam când îşi văzu odorul cel cu părul de omăt,
îşi pierdu orice nădejde. Tare se înfricoşă
să n-ajungă râsul lumii, şi deodată părăsi
calea spre înțelepciune, altă cale apucând.
Către cer nălțându-şi fruntea el iertare îşi ceru
pentru câte-nfăptuise: „O, tu, Cel ce eşti presus
de tot ce e nedreptate şi de tot ce-i nenoroc!.
Un izvor de fericire este tot ce porunceşti!
De-am făcut greşeală mare, pe-Ahriman de l-am urmat,
cred că-atins de pocăință-mi Domnu-n taină m-o ierta.
Inima-mi întunecată de ruşine va roşi,
sângele-mi va arde-n vine, din pricina ăstui făt,
care parcă-i din sămânța neamului lui Ahriman,
cu ochi negri şi cu părul precum florile de crin.
Când mai-marii or să vină şi-or să-mi ceară despre el
socoteală, ce-şi vor spune despre-această piază rea?
Spune-voi despre copilu-mi că se trage dintr-un div?
Spune-voi că-i leopardul cel bălțat, sau vreo pari?
Sfetnicii împărăției râde-vor pe fată-n târg,
și în taină din pricina ăstui plod cu perii albi.
Părăsi-voi de ruşine al Iranului pământ,
blestemându-l pe vecie!”
Astfel, mânios, grăi,
soartea rea afurisindu-şi şi dădu apoi porunci
plodul să-l îndepărteze dincolo de-acest meleag.
Și era în zări un munte care se numea Alborz,
şi suia de Soare-aproape şi departe de mulţimi.
Sus, acolo-şi avea cuibul un simorgh; acolo, sus,
se ținea cât mai departe de-oamenii de pre pământ.
Pruncul îl lăsară-n munte cei trimişi şi s-au întors,
si trecu destulă vreme.
Pruncul cel nevinovat
nu putea să osebească ce e negru de ce-i alb;
rupse taică-său cu scârbă dragoste şi legături,
care trebuiau să-l lege pe-un părinte de fecior;
taică-său îl lepădase. Domnul însă-l îngriji.
O leoaică ce-alăptase puiul săturându-şi-l,
zise despre-acestea:„Dacă sângele din inimă ți l-aş da,
recunoştință nu ți-aş cere, puiul meu,
fiindcă-mi eşti mai drag ca ochii şi mai drag ca inima,
şi-aş cădea pe loc zdrobită de mi te-ar răpi un om!”
Şi rămase-o zi şi-o noapte pruncul fără adăpost;
mai îşi supse câte-un deget, mai țipă din când în când.
Puii de simorgh, golaşii, flăminziră, şi din cuib
pasărea bătând din ăripi vajnice se înălţă;
şi văzu un prunc cum plânge după sânul maică-si,
ca o mare-ntins pământul. Leagănu-i era din spini,
şi dădacă doar ţărâna, trupul gol şi gura lui goală,
fără strop de lapte. Împrejuru-i, negru, -ncins lutul,
Soarele deasupra dogorea mai arzător.
Oh, mai bine pentru dânsul tigrii i-ar fi fost părinţi,
poate că atunci la umbră îşi găsea vrun adăpost!
Domnu-nduioşă simorghul şi de milă nici gândi
pruncul să-l sfâşie-n clonţu-i. Coborându-se din nori,
îl cuprinse între ghiare şi-l săltă din locu-ncins.
Iute pe Alborz îl duse lângă puii săi din cuib;
lângă pui l-a dus să-l vadă dar de ţipetele lui
nu-şi apropiară clonţul să-l sfâşie în bucăţi :
numai Domnul l-apărase, fiindcă datul lui era
să se bucure de viaţă. Zgripţora şi puii săi
la cel pui de om priviră cum îi curge sânge alb
din ochi negri.. Copleşindu-l cu nespuse gingăşii,
se mirară de frumosul chip al puiului de om.
Gazda-alese din vânatu-i ce-i mai fraged, mai gustos
să-i dea micului ei oaspe, care lapte nesugând,
supse sânge. Multă vreme se mai scurse într-astfel,
vreme-n care mai rămase ţâncul în ăst loc ascuns.
Şi crescu băiatul mare, şi-altă vreme s-a mai scurs
peste muntele acesta; se făcu ce mai bărbat
nalt cât este chiparosul, pieptul cât un deal de-argint,
şi ca trestia mijlocu-i. Multe spuse despre el
răsunară-n lumea largă: nici ce-i bine, nici ce-i rău
nu rămân mereu ascunse. Sam, al lui Nariman fiu,
prinse veste de-acest tânăr norocos şi chiar vestit.

Firdousi - 72 Manucehr, Sam Îl Văzu În Vis Pe Fiul Său

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Vede-n visu-i nou pe-un munte de prin Hindustan, un steag
de mătase cum se-nalţă. Vede-un tânăr om frumos,
după el cu multă oaste. Stă în stânga-i un mubed,
mare, -un înţelept în dreapta-i. Unul dintre-aceştia doi
vine drept spre Sam, cu-asprime glăsuindu-i într-astfel:
„O, tu, mârşav om ce teamă nu mai ai de Cel-de-Sus,
nu mai ai pic de ruşine-n faţa Marelui Stăpân?
Dacă-o pasăre e bună doică pentru fiul tău,
cinul nalt la ce-ţi slujeşte? Dacă pentru tine, om,
părul alb e-o mârşăvie, barba ta şi capul tău
albe sunt ca un mesteacăn. Domnul milă-ţi dărui,
şi atât belşug de daruri pierde-vei fiind nedrept.
Rupe-ţi orice legătură dintru-al lumii Ziditor,
şi precum cameleonul, zilnic, feţele să-ţi schimbi!
Pruncul lepădat ajunse un orfan al Celui sfânt
care-n gingăşie-ntrece orice doică, pe când tu
despuiat eşti de-orice milă!”
Scoase-un răcnet Sam, din somn :
leul când e prins în cursă. Visul îl înfricoşă
să nu-i dea învăţ ursita despre ce-i acela rău.
Cum se deşteptă din somnu-i, îi chemă pe înţelepţi,
rândui, pe căpetenii, oastea-i şi-o porni la drum
grabnic munţilor să ceară ceea ce a lepădat.
Şi văzu o stâncă naltă până la Pleiade, sus,
stâncă ce voia să smulgă parcă stelele din cer!
Sus, pe stâncă, sta cuibarul uriaş că nu putea
să-l atingă-nrâurirea rea a razei lui Saturn,
şi era clădit din trunchiuri de-abanos şi de santal,
şi-mpletit cu multe ramuri de aloe. Sam privi
stânca asta şi puterea pasării simorgh durând
cuibul său la ce-nălţime! Era chiar ca un serai,
coama-i se lovea de stele, şi n-a fost el meşterit
nici din fierestrău, nici piatră, nici din arse cărămizi.
Şi văzu, înalt, un tânăr care-i semăna leit
şi ocol tot da el, mândru, părintescului cuibar.
De pământ izbindu-şi fruntea, -l preamări pe Ziditor
că pe muntele acesta un simorgh a zămislit,
şi-a zidit această stâncă înălţindu-i fruntea-n cer,
până sus lângă Pleiade! Şi recunoscu atunci
pe Cel ce dreptate-mparte, -atotputernic, mai presus
de tot ce-i presus pe lume. Căută un drum apoi,
căută pe unde suie fiarele pe-naltul pisc
căruia-i dădea ocolul, tot rugând pe Dumnezeu,
şi nedibuind vreo cale. Zise: „O, tu, Cel ce eşti
mai înalt decât toţi munţii de pe lume, mai înalt
decât arcul ce luceşte-al cerului, şi mai înalt
decât Soarele şi Luna! Fruntea-mi plec, iertare-ţi cer,
sufletu-mi ţi se înclină temător naintea ta;
dacă fiu-acesta este din sămânţa mea născut
şi nu este din sămânţa răului de Ahriman,
robului, tu, dă-i putere, să se urce colo, sus,
fii îndurător şi-l iartă pe acel ce-i păcătos!”
Astfel când îşi spuse taina către bunul Dumnezeu,
ruga-i se-mplini pe dată. De pe piscu-i, pasărea
îl zări pe Sam şi-alaiu-i, şi ştiu că şahul doar
pentru fiu veni, necum de dorul de simorgh mânat.
Fiului lui Sam îi zise: „O, tu, care-ai împărţit
sărăcia din cuibarul și culcuşul ăsta-ngust,
te-am crescut ca o dădacă, mamă bună ţi-am fost eu,
un izvor de bucurie. Te-am numit Destan-i-zand,
fiindcă taică-tău cu tine-a fost înşelător, viclean;
când te vei întoarce-acasă, cere-i celui care, brav,
te-o-ndruma, să te numească astfel cum te-am botezat.
Tatăl tău e Sam, viteazul, şi-i al lumii pahlivan,
cel mai mare din toţi marii. A venit sub stânca mea
să-şi ia fiul, măreţia te aşteaptă lângă el.
Trebuie să mi te dărui înapoi lui taică-tău,
să te las jos, dinainte-i, zdravăn şi nevătămat.”
Tânăru-auzind acestea de la zgripţoroaica sa,
ochii-i se-necară-n lacrimi şi-n mâhnire, inima.
Nu văzuse om vreodată, ci-l deprinse pasărea
să vorbească, să răspundă. Când din gură glăsuia,
glasul lui era-ngânarea unui glas ca de simorgh ;
el, pricepere, -avea multă, -nţelepciune de-om bătrân.
Vorba, mintea, judecata, drepte; doar lui Dumnezeu
îi cerea în trup putere. Să vedeţi cuvânt ce-a-ntors
zgripţoroaicei: „Se prea poate, de tovărăşia mea
te-oi fi săturat; cuibarul tău mi-i tron strălucitor,
şi-ăripile-ţi amândouă îmi sunt diadem măreţ!.
După Ziditorul lumii, ţie îţi rămân dator
vecinică recunoştinţă, căci doar tu mi-ai îndulcit
soarta rea, nenorocită.” Pasărea dădu răspuns:
„Când un tron şi o coroană vei vedea, şi un alai
când se pune diademul Keranizilor, atunci
poate cuibul nu ţi-o place; lumea, tu, alege-o-acum.
Nu te-alung din duşmănie, pe un tron te duc în zbor.
Eu aş fi dorit aicea să rămâi, dar parte ai
de-altă soartă mai ferice. Dintre pene, una-mi ia;
dacă-n grea primejduire vre o dată vei fi pus,
dacă cineva un ţipăt scoate-va-mpotriva ta,
pentru fapte bune, rele, zvârle pana-aceasta-n foc,
arde-o să vezi îndată care e puterea mea,
fiindcă te-am crescut sub aripi la loc cu puii mei.
Voi veni la tine-ndată ca un nor întunecos
să te iau în zbor sub aripi. Nu-ţi lăsa în inimă
dragostea să li se stingă pentru biata doică-a ta:
dragostea ce-ţi port în suflet îmi zdrobeşte inima!”
Îi aduse mângâiere ăstfel şi-l purtă în zbor
până lângă-al său părinte. Pleata lui Destan cădea
peste umeri; avea trupul unui falnic elefant,
chipul scris cu zugrăveală. Taică-său când îl văzu,
scoase un oftat amarnic. Zgripţoroaicei mai întâi
fruntea sărutând, i-aduse mii de binecuvintări:
„O, şăhiţă peste pasări, Ziditorul ţi-a fost dat
aripi, vlagă şi virtute, căci ocrotitoare eşti
a sărmanilor, şi fiindcă-n bunătate îi întreci
pe toţi juzii. Tu, de-apururi, pe cei răi să-i osândeşti,
fii puternică de-apururi!” Iute, pasărea simorgh
se-nturnă în zbor spre munte; Sam şi-ntreg alaiul său
din priviri o urmăriră; apoi Sam îl măsură
pe fecior din tălpi în creştet, şi recunoscu că-i demn
şi de tron şi de coroană. Braţ şi piept avea de leu,
chip asemeni unui Soare, inimă de pahlivan,
mână lacomă de spadă. Negre genele-i erau,
ochii negri cum e smoala, buzele ca de mărgean,
şi obrajii ca de sânge. Nu avea nici un cusur,
în afară doar de pleată; nici o pată nu-i găseai.
Inima lui Sam ca raiul cel măreţ se-nsenină;
binecuvântându-şi fiul cel nevinovat, rosti:
„O, tu, fiul meu, apleacă-ţi inima spre tatăl tău,
dă uitării cele duse şi dă-mi dragostea-ţi de fiu!
Sunt cel mai smerit din robii ce-l iubesc pe Cel-de-Sus,
şi-azi găsindu-te, naintea Lui ce-atotputernic e,
jur să nu fiu niciodată aspru şi-ţi voi împlini
fie-n rău sau fie-n bine orişice vei fi dorit,
şi de astăzi înainte visele-ţi îndeplinesc —
asta-mi este-ndatorirea!” Și îndată-l îmbrăcă
în veşminte de mătase vrednice de-un pahlivan,
şi se coborî din munte, şi ceru un telegar
pentru fiu şi o tunică vrednică şi de un şah;
şi-i dădu apoi şi nume de Zal-Zar, precum Destan
i-a fost zis întîi simorghul. Oastea şi-adună în jur
Sam cu inima deschisă, plină doar de bucurii ;
şi-l urmară tâmpinarii pe spinări de elefanţi,
si se-nvolburară pulberi cât un munte vineţiu.
Darabanele sunară, tâmpinele mari de bronz,
clopotele indiene şi, de aur, clopoţei
clinchetiră în răsunet. Cavalerii-ntregii oşti
scoaseră din piept un chiot aşternându-se la drum;
şi ajunseră-n cetate bucuroşii pahlivani.