sahname – Versuri.pro

Firdousi - Scrisoarea Către Şahul Mahmud

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

O, Mahmud atotputernic şi bicisnic padişah,
dacă n-ai o conştiinţă, teme-te măcar de-Allah!
Nu-mi eşti tu pe tron întâiul. Mult mai falnici împăraţi
fost-au mai demult – ’nainte-ţi – în Iran înscăunaţi.
Oşti aveau mult mai temute, mult mai pline visterii,
nici nu-i părăsea norocul tocma-n toi de bătălii.
Nu-i înfumura coroana, şi nu-i luminau sub nări –
umai la belşug de-ospăţuri – flacăra de lumânări..
Dar un şah, când tronu-şi face strungă pentru tâlhărit,
soarta, fruntea înfierează cu-al ruşinii fier topit.
Mic stăpânitor al lumii, mare-n fumuri şi dispreţ,
mi te miră poate verbul stihului meu îndrăzneţ?
Tu cu-a gâdelui secure libertate-ai frânt.. Aleu!
M-ai fi vrut să-ţi fiu un câine, dar îţi stau în cale – leu!
Tu n-ai auzit cuvântu-mi care-l mânui – fulger crunt?
Tremură! Cu cuget liber, gata, şahule, te-nfrunt!
Ştiu: o şoaptă veninoasă la ureche-ţi mă huli,
că-l slăvesc pe proorocul mazilit, calif Alii,
şi ţi-ai pus atunci sigiliu peste soarta mea, gigant,
dând porunci să mă zdrumice tălpile de elefant.
Da! Poetul recunoaşte: lui Alii i-aş face loc
peste oameni să domnească, între-Allah şi prooroc.
Chiar dacă mă tragi în ţeapă, sau mă arzi, ori mă-nvenini –
nu doar Mohamed mi-i faclă, şi Alii îmi dă lumini.
Sunt şi alţi şahi, o, Mahmude! Ei, în visteria lor,
nu-şi ţin inima sub cheie.. Tună, vers răzbunător!
Dă de veste la o lume că, sub sceptru-unui intrus,
a trăit rapsodul falnic: Firdousi de la Tus.
Despre şahii drepţi din vremuri Firdousi stihui
epopeea persiană scrisă-n vechiul grai „parsi”.
Scris-am, ritm şi rime, stihuri mii o sută douăzeci –
şahii de odinioară zugrăvindu-mi-i pe veci.
Zugrăvii armuri şi zale, ipingele ostăşeşti,
scuturi, platoşe, pumnale, arcurile-mpărăteşti,
lănci şi prăstii şi arcane şi-aripatele săgeţi,
şesuri, văi, păduri, oceane, şi cetăţi şi călăreţi,
zugrăvii şi telegarii şi măgarii urecheaţi,
zugrăvii balauri negri, elefanţii cei colţaţi,
şi toţi zgripţorii ce-n beznă varsă flăcări până pier,
şi toţi dracii de pe lume şi toţi îngerii din cer!
Zugrăvii duşmanii noştri. Pe prieteni – zugrăvii.
Zugrăvii toţi şahii, prinţii duşi din lumea celor vii.
Slava lor e colb. Mormântul li-i tăcut, tăceri se cern..
Din morminte înviază doar prin versul meu etern.
Hei, Mahmud, o criptă mută ţi se cască sub picior.
Eu, cu telegari de versuri, te târăsc spre viitor.
Veac de veac, viitorimii îi aduc şi chipu-ţi slut..
Nărui-se-vor palate sub furtuni şi ploi – în lut,
însă stihurile mele vor dura în veci de veci
ca o lume de planete – mii o sută douăzeci!
Veacuri vor pluti ca neguri peste hronicu-mi crăiesc,
şi-orice om, citind, va spune: „E măreţ, dumnezeiesc! ”
Da! Am zămislit o lume cu-astă mână.. Pe pământ,
cine-a mai zvârlit atâtea semincioare de cuvânt..?
Unu-a cizelat în stihuri străluciri de diamant,
iar prin vorbe ce scânteie străluceşte cestălant.
Stihul strălucit să fie, se sfârşiră multe vieţi –
ce-am făcut în poezie, n-au făcut atâţi poeţi.
Ani, trezeci, pe manuscripte, m-am trudit, an după an,
să cuprind în mii de rime măreţia ta, Iran!
Iată-olobul vieţii mele! De ştiai, o, şah Mahmud,
că-n treizeci de ani de zile doar sudori de sânge-asud,
tu, nemaigăsind răsplată pentru merit în ţinut –
lângă tine-n tron, alături, braţ la braţ, m-ai fi ţinut.
Ani, treizeci, şi zi şi noapte, peana-n cronici se-nmuie –
rob, trudii să scriu poema persiană: ŞAH-NAME.
(Jug care mi-ai frânt cerbicea, binecuvântat să fii!)
Iată-mi stă în faţă cartea, cartea mea despre şăhii.
Şi credeam de-acum că şahul mi-o va preţui în schimb,
şi, pe merit, o să-i pună al cinstirii sale nimb..
Păr cărunt, ruşine ţie! De la masa lui de şah,
drept răsplată că mi-i cartea zămislirea lui Allah,
vrednică de-a sta-ntre flamuri de victorie – repet:
de la masă-i padişahul îmi trimise un.. şerbet.
Iată-mi răsplătirea muncii: apă dulce-ntr-un pahar.
Cum să uit sfruntarea-aceasta? Dulcele şerbet amar?
Spuneţi-mi Mahmud de face cât un ban coclit şi chior?
Jalnicul cârmaci – mi-i silă josnicia să-i măsor!
Nu! Oricât în cin şi cinste mi-l ridici pe-un fiu de rob,
chiar de-i padişah, rămâne slugă, mercenar neghiob!
Pe-un neguţător de ambră de-l atingi cu haina lin,
duci o undă de mireasmă – chihlimbar până-n cămin.
Dar, c-un cărbunar o vreme de-ţi petreci şi de-l atingi,
albul tău veşmânt se umple de-al cărbunilor funingi.
Deci nădejdea în cei josnici nu ţi-o pune nici atât –
sufletul să nu-ţi faci negru, haina cum ţi-ai mohorât.
De-ai fi fost, o, şah Mahmude, padişah adevărat,
faţa ta de la un geniu n-o-ntorceai înfumurat.
De la mine, vechi legende auzeai de prin strămoşi,
ochii să-ţi răsfeţi, urechea, şi miresme s-amiroşi.
Truda mea până la ceruri ai fi ridicat-o-n cin,
n-aş mai fi băut amarul apei dulci să mă-nvenin,
şi-ntr-o lume de belşuguri, la optzeci de ani ai mei,
n-ar tânji un Firdousi, după-o pâine şi-un bordei.
Scris-am stihuiri măreţe nu din dorul de isprăvi,
ci a ţării măreţie s-o înalţ mai sus de slăvi,
să fac şahul şi poporul să urmeze drepte căi,
să-şi deschidă şahu-n vreme vultureşte ochii săi,
să-i aprind simţiri înalte şi să-i amintesc dibaci,
că, având în mâini puterea, bine trebuie să faci!
Dar de eşti uituc, Mahmude, ori să mă asculţi nu vrei –
sufletul atunci în flăcări ţi se mistuie-n scântei!
M-ai rănit. Ţi-am pus în frunte al satirei roşu fier –
şi satira mea te-o arde, oameni cât vor fi sub cer..

Firdousi - Data Desăvârșirii «Cronicii Șahilor», Adică «Șah-Name»

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Peste creștetu-mi trecură vreo șaizeci și cinci de ani,
mintea mea-n neliniști multe și-n mâhniri adânci căzu,
cu cât căutam cu râvnă vechi istorii despre șahi,
cu-atât steaua mea pe crugu-i mersul și-l încetini.
Oameni mari cu multă vază prin știință și prin neam,
mulți, vestiți, semeți, cu faimă datorată-acestei cărți,
pe degeaba și-o-nsușiră, eu deoparte stând uitat,
și privindu-i cum iau căpii, pentru ei fiind un scrib,
om plătit în a lor slujbă. Laude, atât primii,
și în ploaia-atâtor vorbe, vlaga mi se vlăgui.
Strălucitele sipeturi rămaseră sub zăvor,
și găsindu-le închise pururi, mă mâhnii adânc.
Totuși, printre ai cetății oameni luminoși, vestiți,
Abu Dolaf, Deilemitul, drept, cu duh înalt, măreț,
mi-arătă lărgimi de suflet. Abu Nasr Warrak, la fel,
pe cei de pe trepte nalte i-aplecă spre cartea mea;
și-altul, Husein, preadarnic, al lui Kotaila fiu,
nu primi a’ mele stihuri fără a mă răsplăti.
El îmi dărui veșminte, hrană, aur și argint,
el, mijloace la-ndemână-mi puse să îmi pot mișca
și piciorul și aripa. Nu mă mai neliniștii
în Kharadj și restul vieții în belșug l-am petrecut.
Și când am ajuns și anii șaptezeci și unu-n cap,
dinaintea cărții mele ceru-ngenunche, umil.
Ani, treizeci și cinci în lumea pieritoare de aici,
mă sleii de-atâta trudă, o răsplată să primesc;
dar strădania-mi fu stearpă și-acești ani lipsiți de rod.
Isprăvii istorisirea despre șahul Yezdegherd
azi, în ziua Ard numită, luna lui Sefandarmed.
Când s-au scurs de la Hegiră de cinci ori optzeci de ani
îmi desăvârșii această carte vrednică de șahi.
Fie-nfloritor deapururi tronul șahului Mahmud,
capu-i tânăr să rămână, inima voioasă-n piept!
Fie cu înțelepciune și știință și măreț!
Fie-a perșilor Făclie, Soarele arabilor!
Laudele mele-aduse lui, în lume-or rămânea;
laude primii, mulțime, laudele celor mari,
însă laudele mele—pe-ale tuturor le-ntrec!
Fie ca-împăratu-acesta înțelept să fie-n veci,
faptele-i să se-mplinească după-al inimii lui dor!
Spre aducere aminte, prin diată i-am lăsat
epopeea-aceasta care numără de șase ori
zece mii distihuri. Iată-mi dusă până la sfârșit
strălucita epopee, și-ale slavei străluciri
lumina-vor lumea-ntreagă; nu, nu voi muri și-n veci
numele meu fără moarte va trăi, c-am semănat
boaba vorbelor de bine. Orice om de pre pământ
ager, înțelept, cucernic, îmi va binecuvânta
amintirea, când în lumea pământească n-oi mai fi.
Mii de laude împrăștii, mii de binecuvântări
peste Mohamed, Profetul, și alesul lui Allah,
laude pe-atâtea încă mai aduc și la vlăstari
dintru stârpea lui preasfântă, rob supus și credincios.
SFÂRȘITUL «CRONICII ȘAHILOR»,
ADICĂ « ȘAH-NAME» A LUI FIRDOUSI,
DE BAȘTINĂ DIN CETATEA TUS.

Firdousi - XV5 Goștasb Rostam Fugi pe Culmea Unui Munte

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Arcurile-și înșfacară și săgeți din lemn-de-plop,
și-atunci Soarele lucirea și-o pierdu; și foc țâșni
din săgeți cu lucii vârfuri; ei își încheiară-n copci
platoșele peste piepturi. Pieptul lui Esfandiar
se umflă de sânge-n clocot, și i se-ncruntară-adânc
și sprâncenele și chipul; când se apleca pe arc,
nimeni nu putea să-i scape; luând atunci un arc în mâini,
se umbri și mândrul Soare, puse și săgeți cu bold
de oțel ce trec prin zale ca prin cârpă. Aținti
șaizeci de săgeți și toate îl răniră pe Rostam
și pe Rakș, și-n vremea asta Esfandiar se roti
cerc, jurîmprejur de sine, și din iuțitele săgeți
trase de Rostam nici una nu-i făcu lui niciun rău,
și neputincios în luptă, Rostam la sfârșit răcni:
„Ast Esfandiar, văd bine, e un brav cu trup de bronz!”
Sub atâtea răni și trupul lui Rakș din puteri slăbi,
și nici calul, nici viteazul nu putură ține piept;
cal și călăreț din luptă fură scoși, pe când Rostam
se gândi, pierdut aproape, la un mijloc de-a scăpa.
De pe cal sărind ca vântul, mândrul cap își înturnă
către munți; în vremea asta lucitorul telegar
la serai se-ntoarse și-astfel de stăpân se despărți.
Sânge gâlgâi de-a lungul trupului lui Tahamtan.
și-acest falnic om asemeni lui Bisutun, munte nalt,.
tremură de neputință. Îl zări Esfandiar,
râse si acesta-i zise: „O, tu, prințule vestit,
cum lipsitu-ți-a puterea elefantului turbat,
cum un munte de fier astfel de săgeți a fost străpuns?
Unde-ți fură vitejia, vlaga, buzduganul tău
și înfățișarea-ți mândră-n bătălie? Pentru ce
te-ai adăpostit sub munte, când abia ai auzit
glasul leului sălbatic? De ce leul de război
se schimbă-n fricoasă vulpe și din luptă o tuli?
Oare, tu să fii acela ce-l făcu pe bietul div
să bocească și să geamă? Oare, tu ai mânuit
paloșul și-n fulgerare fiarele le-ai pârjolit?”
Zevare văzu o urmă-a calului strălucitor,
care, plin de răni, prin apa râului Hirmand trecu.
Lumea se cerni în ochii lui atât de-nspăimântați,
și-alergă răcnind pe câmpul cel de sânge îmbătat;
fratele, rănit de moarte, și-l găsi, și rele răni
îi văzu, neoblojite; și îi zise: „Scoală-te,
urcă-te pe telegaru-mi! Eu în platoșă mă-mbrac
să mi te răzbun!” Răspunse Rostam: „Du-te la Destan,
spune-i lui că măreția neamului lui Sam s-a stins;
roagă-l de nu știe leacul ăstor mari nenorociri,
de nu știe vreo taină să închege-aceste răni;
căci, o, Zal, eu știu prea bine: teafăr dacă eu rămân
de-astă dată dinaintea-arcașului Esfandiar,
va fi ca și cum m-ar naște astăzi maică-mea din nou.
Când vei fi ajuns acasă, vezi de-l vindecă pe Rakș;
eu te voi urma, dar mersu-mi va fi-ncet.” Și Zevare
fratele-și lăsă în pace, urmărind din ochi pe Rakș.
Esfandiar rămase-n vale și purcese a striga:
„O, faimos Rostam! acolo sus mult timp ai să rămâi!
Cine reazim o să-ți deie? Zvârle-ți arcul, de pe trup
scoate-ți platoșa din pielea leopardului pestriț,
și descinge-ți cingătoarea, pocăiește-te smerit,
lasă-ți mâinile legate, și-atunci teafăr vei scăpa,
și la șah mi te voi duce, așa plin de răni cum ești,
și te voi sili iertare să-mi ceri pentru ce-ai făcut.
Nota explicativă:
Rostam se adresează direct tatălui său Zal (Destan)
ca și cum l-ar avea în față, procedeu prin care Firdofisi
amplifică momentul dramatic.
Dar de vrei să lupți nainte, spune-ți ultimele vreri,
și numește-n țara asta cârmuitor pe careva,
cere-i Domnului iertare pentru ce-ai păcătuit:
poate că-ți primește ruga, dacă ești adânc mâhnit,
și speranță am ca Domnul carele e tare drept
o să-ți fie călăuză, căci vei părăsi-n curând
astă lume trecătoare..” Îi dădu răspuns Rostam:
„E târziu, nu se mai poate la ăst ceas a ne lupta;
dacă de această seară mulțumit ești, mergi acas’;
cine-ar vrea să se mai lupte-n vremea-ntunecatei nopți?
Eu de-asemeni în seraiu-mi merg spre a mă odihni,
pentru-a răsufla o clipă și-a mă obloji la răni.
Da, chema-voi lângă mine pe ai mei, pe Zevare,
Faramurz, Destan, ce-i fiul lui Sam, și pe toți acei
din părinții mei ce-au nume preamărit — m-oi pregăti
să-ți plinesc orice poruncă, căci dirept ești la-nvoieli.”
„O, bătrîn nerod — îi zise trup-de-bronz, Esfandiar —
clocotești de-nverșunare Ești puternic și viteaz,
și cunoști și vicleșuguri și mijloace de-a scăpa.
Tu te-ascunzi cu viclenie, să nu văd ce rău arăți.
Mi te iert și-ți dărui viață pentru astă noapte doar;
nu mi te lăsa-n ispită pe întortocheate căi,
să-mi aduci la-ndeplinire tot ce mi-ai făgăduit,
și de-acum pălăvrăgeala vană nu ți-o mai ascult.”
Zise Rostam: „Căuta-voi vreun balsam de pus pe răni.”
Părăsindu-l, din privire-l urmări Esfandiar
spre-a vedea cum merge bravul. Râul străbătu Rostam
ca o plută, și asupra trupului chemă din cer
binecuvîntări, și zise Marelui Judecător:
„Dacă mor de-aceste rane, cine, oare, din cei mari
va vroi să mă răzbune, cine va vroi din ei
să îmi fie de o seamă: nenfricat, mintos și drept?”
Esfandiar iscodindu-l din privire, îl zări
hăt pe malul dimpotrivă, și își zise-n sinea lui:
„Nu-i Rostam un om, ci este elefantul spumegând
și-nzestrat cu multă vlagă. Chiar cu toate-aceste răni
de pe trupu-i, el trecut-a râul, groaznicele răni
ale săgetării mele doar mi l-au zorit la mers.”.
Cronica Șahilor