Nicolae Labiș - Clio

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Pășeam pe muchia zării cu sufletul coclit,
Amărăciunea-n mine își răvășea furtuna.
Urechile-mi, deschise suav spre infinit,
Ca două albe scoici, vibrau întruna.
Ploi de leșii, nebune, îmi dănțuiră-n păr,
Îmi biciuiră gura și-a frunții largi coline,
Dar aripa gândirii, vâslind spre adevăr,
Tot nu voia, semeață, să se-ncline.
Gândeam la calea vieții prelinsă în trecut
Și căutam cărarea pe care voi porni-o.
Când, brusc înfiripată din nouri și din lut
Mi-a râs înnegurata doamnă Clio.
Ce patimă trufașă lucra-n făptura ei! –
Ochi adânciți în verde și buze roș-închise
Sub țeasta ca-nghețată în blocuri de scântei
Curbă severitățile-i decise.
Spre dânsa-nțepenindu-mi privirea-nfrigurată,
Mi-am aplecat genunchiul și nemișcat am stat.
Amețitor porniră în tâmpla mea să bată
Cuvintele-i – grăunțe de diamant curat:.
-„Ai dreptul la tristețe, prietene, oricât.
Vibrează și tristețea în tot ce-a dat natura.
Dar în aceste vremuri, nu gândul mohorât
Și nu tristețea îți pot da măsura.
Știu, palele petale ce-n veselii ușoare
Grăbindu-se-n vârtejuri, hazliul joc și-l fac,
Parodiind tumultul furtunilor din soare,
Precum nici mie, nu îți sunt pe plac.
Nu-mi plac nici băiețoii cu buburoase fete,
Schimonosiți bovaric să-nchipuie ce nu-s;
Nu m-a-ncântat alaiul de inimi săltărețe –
Pestriță purecime ce țopăie în sus.
Nu de timpan, de minte simțită, bate ora
Când ziduri cariate de nedreptăți se sparg,
Și-n flux imens se varsă pe lume aurora,
Eu inimi cer, cu foc în coșul larg.
Cer inimi ca văpaia de cratere-n erupții,
Pornite-n dăruire, solemne în blestem,
Carbonizând bandiții, mișeii și corupții –
Cu patos doar pe ele le consemn.
Ursuză, inerția-și întinde moarte crește,
Păzită de lungi steiuri, de aspri colți de lup,
Născută-n oameni forța regenerării este
Menită să-i deturne neschimbătorul trup.
Chiar dacă înnoirea e sensul vremii tale –
Împurpurată-n steaguri pe leniniste oști –
Cu rădăcini înfipte-n trecut, mai stau în cale
Balcanii inerției pe care îi cunoșți.
Nu tu o vei surpa-o, dar de-nnoire dornic
Să fugi de-al nepăsării somn moleșit și calm.
Fii picurul de apă ce sfredelind statornic
Străbate roca dură și-ncheagă țurțur alb.
Când trudnicele grote vor fi mâncat colosul
Inert, ce supt în ele își va afla mormânt,
Știrbita stalagmită își va vădi folosul
Răzbind frumoasă-afară, în soare și în vânt..
.. Te întristezi, te bucuri – așa e-n lume dat.
Pe lângă mulțămire și jalea ni-i lăsată;
Dar dacă mohorârea surită te-a-ncercat,
Să nu te-arunci plictisului vreodată;.
Plictisul năpădește ca pirul împrejurul,
Putregăind lumina sub ceruri de gudron.
Nu rana-i fu osânda lui Prometeu. Vulturul
Îl plictisea, ciocnindu-l monoton.
Tu cuget treaz păstrează-ți tăios ca un cuțit;
Urmează-mă și smulge-ți cojelile coclite
Și urmărește-n lume cum peste tot agit
Ziarele, aceste drapele ciuruite.”
Pășeam pe muchia zării și pe-nceput de drum.
Lumina albă-n minte își clocotea furtuna,
Urechile-mi, deschise spre infinit acum,
Ca două scoici de-argint sunau întruna.
Și-aceea ce-mi vorbise n-a fost stăpâna Clio –
O frământare surdă m-a răvășit mereu
Și-am scos dintr-însa calea pe care voi porni-o,
Ritmând-o, și-n simboluri, cum a putut și eu.

Rolul individului – Versuri.pro

Nicolae Labiș - Clio