reverii – Versuri.pro

Dimitrie Anghel - Reverie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Cântai un cântec straniu din țările de Nord,
O melodie blândă și limpede ca gheața;
Și eu visam pe gânduri ce dulce-ar fi fost viața
Să am cu tine-o casă pe-o margine de fiord.
Ca marmura curată, de sus și până jos,
Să fie albă toată și-n ape să se vadă
Stând misterioasă sub gluga de zăpadă,
Cum stă pe-un vârf de stâncă, un cuib de albatros.
S-o-mprejmuie tăcerea eternă de la poli,
Să pară-ncremenite de veacuri toate cele
Sub mantii somptuoase de albe catifele
Și noi să fim ai vieții cei de pe urmă soli.
Să dea ocol cu spaima, corăbiile mari
Și-n locul lor, solemne, pe calmul apei noastre,
Ghețarii să-și porneasca escadrele albastre,
Plutind fără de steaguri și fără marinari.
Așa visam, dar toate cu ultimul acord
Au reintrat în noapte, dar nu ți-am spus nimica
Și-am sărutat cucernic mânuța asta mică
Ce-a năruit o casă pe-o margine de fiord.

Mihai Ursachi - Din Reveriile Domnului R.

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Când singuraticul domn R. a ajuns
din întâmplare în chiar apropierea
domnișoarei sensibile N., el i-a spus:
„Mă bucur că existați, domnișoară”.
La tăcerea mirată și indignată a ei, a răspuns:
„Ați fi putut, mă gândesc, să nu existați”.
Dar imediat, încercând să repare greșala, a spus,
și de altfel aceasta-i era și convingerea fermă
(pe care acum regreta s-o fi pus la-ndoială)
„Vă felicit pentru faptul că existați, domnișoară”.
Înțelegând (prea târziu) că întrecuse măsura
și devenise cam cordial, se corectă, cum urmează:
„Vreau să spun, propriu-zis, că de fapt
mă felicit pe mine pentru faptul că existați”.
Abia acum domnul R. săvârșise o gafă enormă.
Cât ai clipi, înțelese că ultima-i frază
era de un echivoc scandalos, cu subsoluri hibride
și intențiuni refulate, ba chiar
de o vanitate absurdă (ca și cum domnișoara
i-ar datora cât de cât existența),
că din aceasta reiese un fel autarhic
și solipsist de a fi, în sfârșit, se făcuse ridicul.
Schimbându-și cu totul dicțiunea, domnul R. deveni analitic:
„Adică, voiam să constat că sunteți o persoană sensibilă”.
Formula aceasta avea, evident, un cusur:
cuvântul „persoană” strecura nu știu ce aluziv, ca și cum,
domnul R. fiind o persoană, domnișoara la fel, prin aceasta
o comunitate ar exista între ei,
un soi de frăție, de apartenență
la aceeași familie.
„Mai bine zis, am constatat cu plăcere obiectul sensibil”.
Și după o pauză, în care roși:
„Vreau să zic o idee sensibilă, sau, oricum,
posibilitatea unei atare idei, sau
bănuiala (în fond destul de obscură) despre putința,
în general, a ideii că în principiu
se poate admite că dacă
existența e genul suprem și inexistența
există, atunci inexistența e existență, deci
nu există și, în consecință..”
Aici domnișoara sensibilă N., din pricina
ciudatei purtări a ciudatului domn, deveni
în ușoara-ncețoșare a serii așa disparentă,
încât domnul R. a conchis: „Doamne, iată că iarăși vorbesc
singur pe stradă, probabil că iarăși
am uitat să iau picăturile”.

Horia Vintila - Reverie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Din carte urcă visul în aer ca un fum,
Îl sui în ochi şi, fraged, îl rup din locul lui
Şi-l prind în ace repezi pe ceara gândului,
Ca-n insectar gândacul cu aripe de scrum.