Mediocrii prea se bagă-n față.
Noi, ceilalți, parcă nimic nu vrem,
Hai să facem noi curat în viață
Dacă vina e de la sistem.

Multe legi apar, precum se știe,
Dar, ca oameni sinceri și întregi.
Hai să recunoaștem cu tărie
Că-s mai multe fărădelegi ca legi.

Neguri stau pe noi să se răstoarne,
Trec prin țara mea și-nnebunesc
Că sunt cozi la pâine și la carne
Și-i nervos poporul românesc.

Vai, poporul nostru cumsecade,
Cu bătrâni și cu copii ce vin,
Care rezistă la zece grade,
Dacă nu cumva și mai puțin.

Doamne, ține-ți firea și ne ajută.
Nu ne părăsi acum pe noi,
Gura țării noastre nu e mută.
Noi cu noi nu vom porni război.

Însă ne e greu din cale-afară,
Necăjit e astăzi neamul tot.
Că ne-am naște mâine-a doua oară.
Drum de lacrimi străbătând înot.

Nu-i nimic mai sfânt decât e țara.
Dar de ce să fie-așa de greu,
Dar de ce nu vine primăvara.
Dar de ce mâhnit e neamul meu?.

Nu sunt dintre cei ce dau cu pietre,
Mai degrabă le primesc în piept,
Dar în cea mai stinsă dintre vetre
Nu mai am putere să aștept.

Sunt în țară cele necesare.
Nu vrem fericire de import,
Dar eu simt că e o grevă mare,
Parcă tot poporul meu e mort.

Drum de lacrimi, drumul meu prin țară.
Și abia mai pot să mai rezist
La necazuri câte ne doboară,
Și sunt trist și sunt bolnav de trist.

Mediocrii nu cedează singuri,
Lanțul lor pe umeri ni l-au pus.
Lanț făcut din niște goale linguri
Și salvări în altă parte nu-s.

Nu știu legea dinte pentru dinte,
Știu atât, că e atât de greu,
Încât jur c-am să rămân cuminte
Și-am s-ascult doar de poporul meu.

1983.
Poezii cenzurate