Tresar atunci, întocmai ca străjerul
pe zidul său, de-alarme bântuit,
în tabăra de focuri, sub cetate,
cetind vrăjmaşe zodii, el, stingherul.

E palid ceasul întreruptei veghii
când şoapte răsucesc uscate foi
târâte-n zvonul trâmbelor de ploi
spre creste vagi de spectrii-n sure zeghii,

răzleţ ca zborul corbului în noapte
sloit din neguri, săgetat şi-ntins,
metalic prin pustiul meu vibrând
o dată numai, fără-ndemn şi gând.

Ce semn, mă-ntreb, e-acesta, şi de unde?
Ce glas, că preget şi m-adun în mine,
şi caut înapoi, ca un învins
ce nu cutează golul să-l înfrunte..

De ce să strig: cine-i acolo, cine?
De ce să chem, când golul nu-mi răspunde,
să gem, de ce? Când nu mă tem de moarte,
să fug, duh zăbovit în zori, dar unde?.

Sau să-ngenunchi, nevătămat şi-ntreg,
răpus de-nchipuiri şi de vedenii
pe care-un veac le leagănă şi-mparte
lunatecilor priponiţi de-un vis
în mers rotund, nesigur, spre abis..

Cuvântul, care-i? Vraja s-o dezleg,
nod gordian, obscur ca un descâtec
păstrat în a mileniilor carte,
iar paloşul, ce mâna mi-l ascunde,
un fulger orb şi rob din el să-mi dreg
şi să-l împlânt în soartă ca-ntr-un pântec.