Homer - Iliada Cântul I Partea a III-a

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Astfel Aheii, pe zeu îmblânzind, câtu-i ziua de mare
Cântec măreț îi cântau și de-a pururi slăveau pe Apolon,
Izbăvitorul de rău; el sta veselindu-și auzul.
Soarele apoi asfințind și lăsându-se amurgul de seară,
Ei adormiră cu toții pe lângă odgoane pe maluri.
Iar dimineața, când zorile trandafirii se revarsă,
O apucară pe mare ’napoi înspre tabăra ahee.
Izbăvitorul Apolon un vânt priitor le trimise,
Ei ridicară catargul și-ntinseră pânzele albe,
Care, suflate de vânt, se umflau; iar sub talpa de navă
Călătorindă pe mare, vuiau răscolitele valuri;
Vasul, tăindu-și cărare, ușor luneca peste ape.
Când mai pe urmă sosiră pe-aproape de tabăra mare,
Dânșii corabia-mpinseră și către mal o dădură
Peste grămada de prund și-i puseră-n juru-i proptele.
Și dup-aceea, răzleți, fiecare plecară la corturi.
Dar, stăpânit de necaz, stătea lângă repezi corăbii
Dumnezeiescul Ahile cel iute ca șoimul. De acuma
Nu mai umbla nicidecum pe la sfatul ce-nalță bărbații,
Nici la război, ci acolo stătea mistuindu-se-n sine,
Dornic în suflet fiind după valma și larma bătăii.
Când se făcu dimineața în oara de-a douăsprezecea,
Zeii cei pururi atunci spre cer o porniră cu toții,
Zeus fiindu-le-n frunte. Dar Tetis nu uită rugarea
Fiului, ci răsărind din afunduri pe undele mării,
Mânecă-ndată spre-a cerului boltă și suie Olimpul.
Singur îl află pe cel care tună-n văzduhuri, pe Zeus,
Stând pe-a Olimpului culme, pe cea mai înaltă din toate.
Cade-nainte-i smerit și cu stânga luându-i genunchii
Și sub bărbie ușor cu dreapta atingându-l, zeița
Roagă-se astfel și zice-mpăratului celui din slavă:
„Dacă vreodată cumva între zei te-am slujit, o Părinte,
Fie cu graiul ori fapta, te rog împlinește-mi dorința:
Cinste dă fiului meu, care scris e să moară, sărmanul,
Mai timpuriu decât alții. și totuși Atrid Agamemnon,.
L-a înjosit mai deunăzi, cu sila luatu-i-a darul.
Tu dar încalte cinstește-mi-l, Olimpiene-nțelepte;
Fă ca Troienii pe Ahei să tot biruie până ce Aheii
Cinste arăta-vor feciorului meu și spori-i-vor mărirea.”
Asta i-a zis; nouraticul Zeus nimic nu răspunse.
Stete tăcut îndelung, iar Tetis, precum s-apucase,
Sta încleștată de el și iar îi vorbi rugătoare:
„Spune-mi un singur cuvânt, învoiește-te ori mă respinge,
N-ai doar vreo teamă de asta, că vreau să știu bine
Cât de puțin prețuită sunt eu între zei și zeițe.”
Dar îi răspunse grozav îndârjit nouraticul Zeus:
„Ai să pui vrajbă-ntre mine și Hera, și-i vai ce-o să fie
Când mă va scoate din fire, rostindu-mi cuvinte de-ocară,
Doar și așa între zei îmi tot caută price și-ntr-una
Mă-nvinuiește că eu îi ajut pe Troieni la războaie.
Tu depărtează-te acuma, căci poate să prindă de veste;
Eu îngriji-voi de vorba ce-mi spui, ca să fie-mplinită.
Iată, ca tu să mă crezi, eu capul mișca-voi, plecându-l.
Semnul acesta-ntre mine și zei e destulă-ntărire;
Nenșelător și cu totul statornic și urmat de-mplinire-i
Orice voi spune c-un semn ce voi face din cap întărindu-l.”
Zise și semn de-nvoire făcu din sprâncenele-i negre;
Pletele-i dumnezeiești din creștetul cel fără moarte
S-au revărsat pe obraz, și-a vuit de cutremur Olimpul.
După ce ei s-au vorbit, au plecat despărțindu-se. Tetis
Din luminosul Olimp a sărit în adâncul de mare;
Zeus în sală-a intrat, în palatu-i, iar zeii cu toții
S-au ridicat înaintea părintelui lor de pe tronuri
Ca să-l întâmpine, necutezând să-i aștepte sosirea.
Astfel șezu el pe tron. Dar Hera-l pândise cu ochii
Și-a priceput că la sfat tăinuise-mpreună cu Tetis
Cea cu picioare-argintii, copila Bătrânului mării.
De-asta din gură-ncepu să înghimpe deodată pe Zeus:
„Spune-mi, cu care din zei ai stat iarăși la sfat, o viclene?.
Veșnic plăcere găsești, când eu sunt departe de tine,
Planuri ascunse la cale să pui, dar din tainele tale
Tu niciodată nimica nu vrei să-mi dezvălui și mie.”
Zise-mpotrivă-i părintele zeilor și-al omenirii:
„Hera, nu trage nădejde ca tot ce voi pune la cale
Tu să cunoști; îți va fi cu-anevoie, deși mi-ești soție.
Ce se cuvine s-auzi, nici unul din zei și din oameni
N-are s-o știe-nainte ca tu s-o cunoști de la mine.
Dar ce eu cuget să fac înadins, fără-a zeilor știre,
Asta să n-o cercetezi și să nu mă întrebi de-amănuntul.”
Hera ochioasa, velita zeiță, răspunse lui Zeus:
„Ce fel de vorbă grăit-ai, amarnice fiu al lui Cronos?
Nu te întreb niciodată și nu iscodesc ale tale
Gânduri; ba chiar, tu chibzui în tihnă și faci după voie.
Tare mă tem însă eu să nu mi te-ncânte-acum Tetis,
Cea cu picioare de-argint, copila Bătrânului mării,
Care din zori a venit și-a căzut la picioarele tale.
Pare că chiar înadins te-ai legat să-l înalți pe Ahile
Și o mulțime de-Ahei fără milă să pierzi la corăbii.”
Dar supărat o întâmpină așa furtunaticul Zeus:
„Nenorocito, mereu cu prepusuri, mereu pânditoare;
Totuși nimica tu n-ai să poți face, ba mai oropsită
Fi-vei de mine, și asta cu mult mai amar o să-ți fie.
Dacă-i așa cum îmi spui, să știi tu c-așa-mi place mie.
Șezi și taci molcom acolea și vorba mi-ascultă mai bine;
Nu vor putea nicidecum să te-ajute toți zeii din slavă,
Când voi veni și-oi întinde la tine cumplitele-mi brațe.”
Asta grăi, și fiori au cuprins-o pe ochioasa zeiță;
Molcom tăcu și se puse pe tronu-i cu inima frântă.
Jalnic oftară toți zeii cerești în palatul lui Zeus.
Numai vestitu-ntre meșteri, Hefest, luă-ndată cuvântul,
Doar ca să-și mângâie mama, zeița cu brațele albe:
„Mare blestem o să fie, jălănie nesuferită
Dacă, de dragu-unor oameni, voi nu veți curma sfădălia,.
Zarvă-ntre zei aducând. La urmă se duce tot gustul
Mesei bogate de-aici, dacă-ncepe să biruie răul.
De-asta un sfat îi dau mamei, măcar că și ea e cuminte,
Blând să se poarte cu tata, pe voia lui Zeus să facă,
Și să-l împace pe el ca să nu ne mai tulbure-ospțul.
Numai să vrea înadins, străfulgerătorul olimpic,
Ne-ar și zbura de pe tronuri, căci el e cu mult mai puternic.
Ia-l cu frumosul și spune-i cuvinte blajine, că-ndată
El ne va fi-ndurător, părintele Olimpianul.”
Asta-i grăi, și apoi, repezindu-se, mamei întinse
Cupa cu gemene toarte și-adause el după-aceea:
„Fii cu răbdare și-ndură, o mamă, deși ești mâhnită;
Inima-mi plânge de dragă ce-mi ești, când te văd toropită.
Nu voi putea să-ți ajut, cu toată nespusa-mi durere;
E-ngrozitor când te pui cu-Olimpianul. Știi bine,
Am încercat mai demult și-am vrut să te apăr de dânsul,
Dar m-a luat de picior și din pragul ceresc mi-a dat drumul,
De m-am dus cât e ziua de mare, și numai spre seară
Bietul căzut-am în Lemnos, și-abia era suflet în mine.
Cum am picat la pământ, bărbați Sintieni mă luară.”
Zise, și asta-auzind zâmbi cea cu brațele albe
Și de la fiul ei cupa primi ea cu zâmbet pe buze.
Dânsul apoi începu de la dreapta pe rând în pahare
Zeilor dulce nectar să le toarne din cănile pline.
Zeii ferice cu toții în hohote lungi izbucniră,
Cum îl văzură pe șchiop gâfuind și trudindu-se-n sală.
Astfel ei veseli din zorile zilei și până spre seară
Benchetuiau și-avea parte de masă la fel fiecare.
Cântec frumos le cânta și Apolon din lira-i măiastră,
Musele toate cu farmec în viers le cântau dup-olaltă.
Dar mai pe urmă, când soarele apuse cu dalba-i lumină,
Zeii s-au dus fiecare grăbit în iatac să se culce,
Unde vestitu-ntre meșteri Hefest cel cu brațe vânjoase
Curte zidi fiecărui cu șart și pricepere multă.
Merse și fulgerătorul, Olimpicul Zeus în patu-i,
Unde somn dulce dormea și-nainte. Suindu-se-acolo,
El adormi lângă Hera, slăvita cu tronul de aur.

Războiul Troian – Versuri.pro

Homer - Iliada Cântul I Partea a III-a