Ts Eliot - Cântecul de Dragoste al Lui J. Alfred Prufrock

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

„S’ io credessi che mia risposta fosse
a persona che mai tornasse al mondo,
questa fiamma staria senza più scosse.
Ma per ciò che giammai di questo fondo
non tornò vivo alcun, s’ i’ odo il vero,
senza tema d’ infamia ti rispondo.”
Să mergem deci, tu și cu mine,
Când seara s-a întins pe cer în fine
Asemenea unui bolnav cloroformizat pe masă;
Să mergem, prin anume străzi pe jumătate moarte
Și prin alei bolborositoare
De nopțile fără somn în hoteluri ieftine de-o noapte
Și birturi cu rumeguș și cu găoci de stridii:
Străzi care se urmează una-ntr-alta ca o ceartă rea, sâcâitoare
Și cu subînțelesuri ce sunt niște insidii
Care te-mping spre o aceeași mare întrebare..
O, să nu-ntrebi „Și ce mai e și asta?”,
Să mergem să ne facem vizita.
Prin cameră femeile se învârtesc de colo pînă colo
Pălăvrăgind despre Michelangelo.
Ceața gălbuie care-și freacă spinarea de ferestre,
Fumul gălbui care își freacă nasul de ferestre,
S-a lins pe bot prin ungherele înserării,
A mai întârziat prin bălțile care s-au strâns în rigolele murdare,
Lăsând să-i ningă lent funinginea din coșuri pe spinare,
Și s-a prelins pe sub balcoane, apoi deodată a zvâcnit,
Și apoi, văzând că-i doar o seară blândă de octombrie,
S-a încolăcit în jurul casei și a adormit.
Și într-adevăr, are să mai fie vreme
Și pentru fumul gălbui șerpuind de-a lungul străzilor umezi
Frecându-și iar spinarea de ferești;
Mai este vreme, are să mai fie vreme
Să-ți compui fața să faci față fețelor pe care le întâlnești;
Mai este vreme să ucizi și să creezi,
Vreme pentru lucrările și zilele acestor mâini
Care-ți ridică și-ți aruncă în farfurie vreo întrebare;
E vreme pentru tine și vreme pentru mine,
Și vreme pentru-o sută de indecizii,
Și vreme pentru o sută de viziuni și revizii,
Până să ne luăm ceaiul cu pâinea prăjită bine.
Prin cameră femeile se învârtesc de colo pînă colo
Pălăvrăgind despre Michelangelo.
Și într-adevăr are să mai fie vreme
Să mă întreb „Am să-ndrăznesc?” și „Am să am curaj?”,
Și vreme să mă întorc și să cobor pe scară,
Cu un loc chel în creștet, mai ascuns de franj —
(Și se va spune: „Uite cum începe să chelească!”)
Jiletca mea, gulerul urcându-mi sus pe gât, după moda bărbătească,
Cravata înfoiată și modestă, pusă-n valoare de un ac simplu, mare —
(Și se va spune: „Uite, ce brațe și picioare, ca niște scobitoare!”)
Am să-ndrăznesc
Să tulbur un întreg univers?
Și-ntr-un minut e vreme întreagă
Pentru decizii și revizii pe care-o altă clipă le reneagă.
Căci eu le-am cunoscut toate acestea, le-am trăit pe toate —
Știu serile, și diminețile, și după-amiezile incerte,
Mi-am drămuit viața cu lingurița de cafea;
Le știu, glasurile care se sting și mor inerte
Prin muzica abia răzbătând din odăi depărtate.
Și ce pretenție aș mai putea avea?
Și-am întâlnit și ochii, îi știu de fiecare dată —
Ochii fixându-se într-o frază bine formulată,
Și când și eu sunt pus în formulă, prins cu un ac,
Când sunt înfipt cu acul și mă zbat pe perete,
Acum cum aș mai putea începe
Să-mi scuip mucurile moarte ale zilelor stinse?
Și ce pretenție aș mai putea avea?
Și-am cunoscut și îmbrățișările, le știu —
Brațele prinse în brățări, albe și dezgolite
(Însă în bătaia lămpii suflate cu puf castaniu!)
Și să mai fie din rochii ridicându-se câte un parfum
Care mă face iar să divaghez acum?
Brațele lăsate pe-o tăblie, sau în șal înfofolite.
Și ce pretenție aș mai putea avea?
Și cum ar trebui să încep?
..
Să spun, m-am plimbat în amurg pe străzi înguste
Și-am urmărit fumul urcându-se din pipele unor bărbați
Doar în cămașă, opriți la ferestre, însingurați?..
Eu ar fi trebuit să fiu o pereche de căngi hirsute
Grăbindu-mă pe fundul mărilor tăcute.
..
Și după-amiaza, seara, doarme atât de liniștită!
Alene mângâiată de o mână obosită,
Și adormită.. languroasă.. sau se dă îmbolnăvită,
Sau răsturnată pe podea, aici alăturea de tine și de mine.
Și-ar trebui, când mi-am băut ceaiul cu prăjiturele fine,
Să am puterea să împing lucrurile pînă la încheierea lor firească?
Dar chiar dacă am plâns și am ținut postul, am plâns și m-am rugat,
Chiar dacă mi-am văzut capul (care începe să chelească) adus pe-un taler și purtat,
Eu nu sunt un profet — și nici nu e vreun lucru mai de seamă;
Eu mi-am văzut clipa de măreție pâlpâind,
Valetul etern m-a așteptat cu pardesiu-n mână să-l îmbrac, pufnind,
Și-ntr-un cuvânt, și mie mi s-a făcut teamă.
Și dacă s-ar mai spune c-a făcut osteneala,
După ce s-a servit ceaiul, în cești de porțelan,
Și după vreo conversație, despre mine, despre tine, puțin mai personală,
S-ar mai spune c-a făcut osteneala,
Să-nchizi totul într-un surâs deodată,
Să strângi tot universul într-un gogoloș, în mână,
Și să-l rostogolești spre aceeași întrebare colosală,
Să spui: „Sunt Lazăr, iată, vin dintre morți,
Și m-am întors să vă spun totul, tot am să vă spun” —
Dacă, potrivindu-i o pernă la-ndemână,
I-ai spune ei: „Dar nu asta am vrut să spun.
Nu era deloc asta”.
Și-ar fi făcut, adică, osteneala, să te asculte,
Ar însemna atunci c-a făcut osteneala,
După amurgurile prin portaluri, și pe străzile stropite,
După romanele, și ceștile de ceai, și rochiile care atârnă pe podea —
Și după astea, și încă altele, mai multe? —
Și nu mai poți să spui exact ce-ai vrut să spui!
Dar ca o lanternă magică iscând rețeaua nervilor pe un perete:
Ar mai fi însemnat c-a făcut osteneala
Dacă atunci când așezi o pernă sau dai la o parte un șal,
Și, întorcându-te către fereastră, deodată spui:
„Dar nu-i asta deloc, nu așa,
Nu asta am vrut să spun”.
…
Nu! eu nu sunt Prințul Hamlet, nici n-am vrut să fiu;
Sunt doar un gentilom din suită, pot să fiu
Bun să-i sporesc suita, sau la începutul vreunei scene,
Să-i dau sfaturi prințului; unealtă bună, neîndoios,
Un om atent, și gata să se dovedească de folos,
Cu simț politic, precaut și meticulos;
Și mânuind vorbe alese, doar puțin cam opac;
Parcă alunecând către ridicul chiar, din vreme în vreme —
Cam cum ar fi — Nebunul.
Îmbătrânesc.. îmbătrânesc..
Am să port pantalonul suflecat, tineresc.
Să-mi fac cărare la spate? Să îndrăznesc să mănânc piersici crude?
Am să port pantaloni sport, să mă plimb pe plajă, printre pietre ude.
Și-am ascultat sirenele cântându-și, una alteia.
Mie nu cred că-mi vor cânta.
Și le-am văzut purtate înspre larg de valuri
Și netezind părul cărunt al valurilor spulberate
Când vîntu-mpinge valurile albe și întunecate.
Și-am adăstat în iatacurile mării adânci
Lângă sirenele cu creștetul de ierburile mării încununat
Până când glasurile omenești ne-au trezit — și atunci ne-am înecat.

prufrock – Versuri.pro

Ts Eliot - Cântecul de Dragoste al Lui J. Alfred Prufrock