II.
Titan! Ți-a fost prin chinuri scris
Să-nfrunți necruțătoarea vrere.
Te-a schingiuit, nu te-a ucis,
Căci sumbra cerului putere
Și-a sorții crudă tiranie,
Suflarea urii care-nvie
Făpturile, și stă la pândă
Ca după plac să le doboare,
Nu s-a-ndurat să te omoare:
Eternul chin ți-a fost osândă
Zdrobit ca fierul pe ilău,
Fu, decât chinul tău, mai mare
Necontenita-amenințare
Ca spânzura peste călău.
Tu n-ai vrut să-i arăți destinul
Ce-l cunoșteai, sporindu-i chinul.
Tăcerea ta i-a fost sentința.
Zadarnic l-a-ncercat căința
Căci fulgerul în mâna sa
De spaimă-ascunsă, tremura.

III.
Prin îndrăzneala ta divină
Ai vrut s-alungi din lume jalea,
Ai vrut să ne dezvălui calea
Prin judecată, spre lumină.
Deși de Cer împiedicat,
Prin uriașa ta răbdare,
Cumplitul chin ce-ai îndurat,
Prin gândul ‘nalt ce nu fu-n stare
Pământ și ceruri să-l doboare, –
Tu ești o pildă de urmat.
Iar pentru toți cei muritori
Un simbol al puterii lor.
Tot omul are, ca și tine,
O parte de-nsușiri divine:
Șuvoi mâlos din sursă clară.
Stăpân pe-a lui ursită-n parte,
Până a nu ajunge-n moarte,
El își cunoaște trista soartă
Spre care scurtul drum îl poartă,
Îndurerarea solitară
Muiată-n lacrime și sânge,
Dar știe că le poate-nfrânge
Prin judecată și voință,
Că va supune, chiar prin chin
Ne’ndurătorul lui destin,
Făcând din moarte-o biruință.