Mă-ncânt în cântul-ropot de pe tablă
în mii de cai galop; cum ralul pulmonar
venit cu aburii -stând îngeri, ca să cadă-
din tau, savană-n răget, rugă de altar.

Mă spăl prin canioanele din creier
odată cu torentul de-amintiri,
mă prăbușind în melancolicul descreier
necontrolat purtat, apos în năluciri.

Mă las atins de picurii-n masaj,
pe piele, din durerea răului de-azur
ce-mi strânge timp în umed derapaj
de suflet răspândit fără control, contur..

Am tremurul în barbă dar sunt pur,
spălat pe bronzul arămiu încins de soare,
sunt tot topit și-o umbră de-abajur
m-acoperă, șoptind; „e ploaie și te doare..”