prefacere – Versuri.pro

Travka - Ochiul Cere Lumina

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Ochiul cere lumina,
Prezenta atât de nocivă
Când simțul o cere.
Mă prefac în tăcere!
Mă prefac în cădere!.
Ochiul cere lumina,
Prezenta atât de nocivă
Când simțul o cere.
Mă prefac în tăcere!
Mă prefac în tăcere!.
Ochiul cere lumina,
Prezenta atât de străină
Când simțul o cere.
Mă prefac în tăcere!
Mă prefac în cădere!.
Ce faci când lumina ta
Pleacă cu altă lumină?
Îmi ceri un foc..
Și te prefaci că nu ai nicio vină!.
Ce faci când lumina ta
Pleacă cu altă lumină?
Îmi ceri un foc..
Și te prefaci că nu ai nicio vină!.
Ochiul cere lumina,
Prezenta atât de nocivă
Când simțul o cere.
Mă prefac în tăcere.
Mă prefac în tăcere.
Ochiul cere lumina,
Prezenta atât de nocivă
Când simțul o cere.
Mă prefac în tăcere!
Mă prefac în tăcere!.
Ce faci când lumina ta
Pleacă cu altă lumină?
Tresari în somn..
Și te prefaci că nu ai nicio vină!.
Ce faci când lumina ta
Pleacă cu altă lumină?
Îmi ceri un foc..
Și te prefaci că nu ai nicio vină!

Him - Pretending (Română)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Dragostea este o flacără și nu poate fi dresată
Și peste astea suntem o pradă amabilă, draga mea
Nu suntem noi cei care trebuie să reproșăm.
Încrederea este un cuvânt de care toți iubăreții știu
Artele glorioase ale sufletelor pătate, draga mea
Nu suntem noi cei care trebuie să reproșăm
Cu cât avem mai mult, cu atât vrem mai mult
Și mai mult ne rănim inimile, my baby
Întotdeauna se termină în lacrimi.
==========
Refren
==========
Deci continuă să te prefaci
Raiul nostru merită așteptarea
Continuă să te prefaci, este bine
Deci continuă să te prefaci
O să fie sfârșitul poftei noastre
Continuă să te prefaci,
este bine
==========.
Când îndoielile apar, jocul începe
Unul pe care niciodată nu o să îl câștigăm
Întotdeauna se termină cu lacrimi.
=========
Refren x2
=========.
Dragostea este o flacără și nu poate fi dresată
Și peste astea suntem o pradă amabilă, draga mea
Nu suntem noi cei care trebuie să reproșăm.

Omar Khayyam - Prefacerea Eternă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Dă-mi cupa şi ulciorul! Să bem, fermecătoare
Făptură plămădită din rouă şi eter!
Câte minuni ca tine zeflemitorul cer
De mii de ori schimbat-a în cupe şi ulcioare?.
Aceste ornamente pe cupa delicată
Un băutor le-nscrise cu mâna-nfrigurată.
De dragul căror gene le-a vrut aşa de fine?
Şi-o să le sfarme, poate, îndurerat – de cine?.
Olarul stă în faţa roţii. Cântă.
El modelează şolduri şi ulcioare.
El cranii mândre de sultani frământă
Şi ofilite mâini de cerşetoare.
S-aspiri aici la tihnă – ce tristă nebunie!
Nebun şi cel ce crede în pacea viitoare.
Curând te vei întoarce sub chip de iasomie
Pe care un netrebnic o va călca-n picioare.
Ascultă! Macii roşii îşi trag rubinul pur
Din sângele fierbinte al unui împărat.
Iar vioreaua-şi scoate culoarea de azur
Din ochi adânci de fată care-a iubit curat.
Olarule, ai grijă! Tu chinui sfântul lut
Din care-n ziua-ntâia fu modelat Adam.
Pe roata ta văd mâna cea fină-a lui Bahram
Şi inima lui Kosru. Ia seama, ce-ai făcut?.
De mii şi mii de veacuri se-nvârt în spaţii aştrii,
De mii şi mii de veacuri zori şi-asfinţituri sunt.
Să calci uşor, căci, poate, fărâma de pământ
Pe care-o sfarmi – alt’dată era doi ochi albaştri.
Priveam uimit olarul cum harnic modela.
Deodată auzit-am bucata de argilă:
Rugându-l pe şoptite: „Frământă blând, ai milă!
Un om la fel ca tine am fost şi eu cândva”.
Cel ce creat-a stele şi-ntreaga vastă lume,
Când a creat durerea s-a depăşit pe sine.
Voi, buze ca rubinul şi voi, pleoape fine,
Câte sunteţi acolo sub ţărna fără nume?.
Treci vesel prin viaţă! Sub cer, rătăcitoare,
Vor trece pururi inimi. Şi sufletu-o să cheme
La despărţire trupul. Iar craniul care geme
De patimi, o să-l calce olarii în picioare.
Hain, am spart paharul de-o lespede aseară.
Dar mi-am întors privirea cu groază şi ruşine.
Şi-am auzit din ţăndări mustrarea lui amară:
”Am fost asemeni ţie, vei fi şi tu ca mine”.
Când am să trec prin moarte, mi-oi desfrunzi atomii
Precum de vânt şi ploaie se scutură toamna pomii.
Şi am să ies din lume voios printr-o spărtură
Pe care-o s-o astupe zidarul cu-a mea zgură.
O mie de ulcioare, acasă la olar,
Vorbeau în şoaptă. Unul strigatu-mi-a: „Omar,
Evocă pe olarii şi pe cumpărătorii
Ce-am fost de mult sub aştrii, de aur, rotitorii”.
Artistică e cupa. Noi toţi am admirat-o
Şi-am pus pe dulcea-i frunte săruturi mii şi mii
Dar timpu’, – acest zănatec olar, ce-a modelat-o,
Tot el o să se-amuze, spărgând-o într-o zi.
Acest vas fu odată un biet îndrăgostit
Gemând de nepăsarea unei femei frumoase.
Iar toarta era braţul ce mângâia mâhnit
Suavul gât cu-atingeri uşoare, de mătase.
Tu cauţi fericirea? Dar drumul e închis,
Împrejmuit cu moarte. A lui Djemşid ţărână
E pulberea ce joacă în faţa ta-n lumină.
Căci un miraj e lumea. Viaţa e un vis.
Fii vesel, căci tristeţea o să dureze pururi!
Mereu aceleaşi stele s-or învârti-n azururi.
Din cărămizi făcute din trupul tău, n-ai teamă
Se vor zidi palate pentru neghiobi de seamă.
Tu îţi evoci strămoşii? Sunt ţărnă în ţărână.
Gândeşti la al lor merit? Priveşte cum surâd.
Să bem! Şi, fără teamă, să ascultăm din vid
Tăcerea fără nume pe univers stăpână.
De mult timp tinereţea s-a scuturat ca merii.
O, clar april al vieţii, de-a pururea pierdut!
Te-ai stins pe nesimţite. Te-ai destrămat tăcut
Cum se destramă zilnic blândeţea primăverii.
„Eu sunt minunea lumii”, spunea ieri trandafirul.
”Cine-ar avea curajul să-mi facă vreo durere? ”
Cânta privighetoarea şi repeta zefirul:
”O zi de fericire, un an de lacrimi cere”.
Mă întristează pururi a Roţii învârtire
Şi răzvrătit sunt zilnic pe ticăloasa-mi fire.
Nu am însă puterea să mă despart de lume
Şi nici să-mi duc viaţa fără sâ-mi pese-anume.
Din veac se-nvârte Roata, fără ca ea să ţie
De calculul tău seama. La ce tot numeri stele?
Gândeşte mai degrabă că vei dormi sub ele.
Somn fără vise. Câinii cadavru-o să-ţi sfâşie.
Khayyām, Cereasca Roată-ascunde-al tău destin
Şi-a-nchis orice discuţii. Şi totuşi, tu ştii bine:
Paharnicul ei toarnă sub chip de stropi de vin
În cupa veşniciei mii alţi Khayyāmi ca tine.
O, Roată a tăriei! Dezleagă-mă de tine!
Căci tu te-amuzi să dărui nectaru-acestei vieţi
La proşti. Dar a mea minte nu-ncape şi nu ţine
Mai multe ca a celor pe care îi răsfeţi.
Pe răi îi fericeşte nedreapta lumii Roată.
Oglinda ei cea strâmbă mă doare. Ochiu-mi plânge
Pe-obrajii supţi asemeni cu-o cupă răsturnată.
Iar inima mi-e plină – ca un ulcior, – de sânge.
S-alerge după moartea-mi, Eternei Roţi îi place
Şi împotriva noastră, iubito, uneltesc.
Aşează-te pe iarbă. Dă-mi chipul îngeresc,
„Căci mâini îngerul morţii în iarbă ne-o preface. ”

Ion Caraion - Zgomote

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Prefacerea e altceva și piatra e altceva.
Cele ce s-au pierdut se păstrează
Cele ce se păstrează se păstrează împreună
Fiecare prin sine și fiecare prin celălalt
Și toate prin departele aproapelui.
Cele ce s-au pierdut s-au pierdut
Cețos fiecare
Prin celălalt și toate
Prin sine
Și toate
Urâciune punând în păsări și sminteala
Sporind-o
Fiindcă li se va da vestitorilor tulburi via pe mână.
Prefacerea e altceva și piatra e altceva
Neamul acesta vrea semn.
Și toți strigă

Nord - Prefacerea Lunii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Schelele strălucesc spre soare-răsare,
Se răsfrâng a nou.
E praf pe șuruburi și nu
Adie deloc vântul schimbării.
Fiarele se-odihnesc amortite. Da,
Dar doar pentru ochiul liber
Care oricum nu ajunge
Până la șantierul părăsit.
Nicio pasăre nu s-a ostenit
Să se-oprească vreodată aici.
Multe nici măcar nu cred
Că locul ăsta există. De fapt
Rugina, doar ea câteodată
Îmflorește adevărul inert
Precum pereții: bătrâni înțelepți,
Încovoiați și tăcuți în firidele lor.
Geamuri înnegrite de timp,
Crăpate precum zorii lui
Încă veghează, încă de la
Zorii lui peste nimicnicie.
Manetele blocate
Refuză să se clintească.
Se simte nevoia mâinii unui inginer
Să acționeze odată mecanismul.
Și e un delir de rotiri,
Un domino din brațe și trupuri:
Inversat în ascensiune,
Babel robotizat.
Scrasnet în articulații și
Scântei și fum și
Amarul rece al
Instrumentelor înroșește cerul.
Cei mai înalți dintre stâlpi
Nu mai au plafon să susțină.
Zidurile devin neîncăpătoare,
Mășinăriile merg în gol:
Haos postacțiune,
Lipsă totală de coordonare.
Se renunță la planșe,
Clădirile rămân goale pe dinăuntru.
Totul se prăbușește
Într-un urlet infernal:
E o groapă comună,
Acest crematoriu al ideilor.
E praf pe șuruburi și nu
Adie deloc vântul schimbării.
Fiarele se-odihnesc amortite
Și sfârșitul e un început.