poveste epica – Versuri.pro

Firdousi - XV7 Goștasb Pasărea Simorgh Îi Arată Lui Rostam Mijlocul De Scăpare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Câteşitrei când se-nvoiră la ăst plan prea îndrăznet,
Zal, mai-marele, pe-un munte se urcă; de la serai
trei cătui cu foc adus-au cei trei inşi însoţitori
plini de temeri. Şi când vraciul se opri pe munte-n pisc,
trase-o pană dintr-un petec de brocart, şi ațâță
flacăra dintr-o cătuie, şi deasupra-acestui foc
arse-un capăt de la pană. Veghea-ntâia când trecu
din întunecata noapte, aerul se-nvârtoşă
într-un nour de-ntuneric. Cel simorgh privi din cer,
şi văzu cum luminează focu-aprins şi-alături Zal,
inimă însângerată de durere; pasărea
se apropie şi cercuri largi făcu, si-atuncea Zal
se sculă cu-nsotitorii săi tămâie fumegând,
pasărea-n mai multe rânduri el o binecuvântă.
Zal umplu cu mirodenii câteşitreile căţui
dinainte-i, înecându-şi fața-n sânge lăcrimând
din adâncu-i plin de zbucium. Zise pasărea simorgh:
„O, tu, şah, ce ai pe suflet de-ai nevoie de-acest fum?”
Zise Zal: „Nenorocirea-adusă de acei mârşăvi
şi de neam rău să-i lovească pe duşmanii mei haini!
Trupul lui Rostam cu pieptul ca de leu e vătămat,
şi picioru-mi împietrit e de-apăsarea-acestor griji
date de fecior; mi-i teamă, tremur pentru viața lui,
rănile acestea toate grele sunt cum nimenea
n-a văzut în lume-asemeni. Rakş, la fel, e ca şi mort,
zi şi noapte răsucindu-şi trupul de săgeti lovit.
De când în cuprinsul ăsta a venit Esfandiar
nu visează decât lupte; el nemulțumit fiind
de regatu-mi, de coroana-mi, de comorile-mi, ar vrea
roadele şi rădăcina arborelui meu din veac!”
Zgripţoroaica: „Pahlivane, inima nu ti-o mâhni
pentru-aceasta! Trebui-va să-l aduci aici pe Rakş
şi pe cel ce-mparte lumea.” Zal trimise la Rostam
o ştafetă să-l vestească: „Află-un mijloc să te scoli
pentru-o clipă şi poruncă dă de-asemeni şi pe Rakş
să-l aducă-aici îndată!”
Pasărea privi la răni
chibzuind cum să le-nchidă. Trase din viteazul trup
patru vârfuri de săgeată şi cu clonțu-i supse-ncet
sângele din răni; pe urmă c-o aripă le frecă,
şi Rostam numa-ntr-o clipă vlagă, viaţă, căpătă.
Pasărea simorgh îi zise: „Oblojeşte-aceste răni,
și-ai ş grije-o săptămână să nu le atingi cumva;
moaie-n lapte astă pană şi petrece-o peste răni.”
I se-aduse-apoi de-asemeni să-l tămăduie pe Rakş;
clontul şi-l trecu pe partea dreaptă-a telegarului
şi îi smulse şase vârfuri de săgeată din grumaz,
aşa fel că nici fărâmă de pe trupu-i nu mai fu
săgetată şi rănită, şi Rakş prinse-a necheza,
şi cel ce coroane-mparte râse când îl auzi.
Şi-atunci pasărea îi zise: „Brav cu trup-de-elefant,
mai măreţ decât măreţii de la Curte eşti; de ce
căutat-ai împotriva lui Esfandiar să lupţi,
bravul cel cu trup-ca-bronzul?” Îi dădu răspuns Rostam:
„Dacă nu-mi vorbea de lanţuri, inima nu-mi supăra;
dar îndur mai bine moartea decât să ajung de râs,
decât să mă las vreodată într-o bătălie-nvins!”
Pasărea simorgh îi spuse: „Nu, nici o ruşine nu-i
dacă fruntea pulberi dinaintea lui ţi-o pleci,
el, Esfandiar, doar este nenfricatul fiu de şah,
şi a şahilor mărire se-odihneşte pe-acest om
din neprihănită viţă. Dacă vrei cu mine-acum
să mi te-nvoieşti, de setea luptei te vei lepăda,
nu vei mai râvni deasupra lui Esfandiar să fii
pe cel câmp de bătălie, cuviincios, tu îi vei da
mâine plecăciune-adâncă, şi îi vei aduce-n dar,
drept ispaşă, trup şi suflet. Ceasul rău de l-a ajuns,
va dispreţui, fireşte, faptul că iertare-i ceri,
şi un mijloc de scăpare-ţi voi găsi, şi-am să-ţi înalţ
fruntea până sus la Soare!” Se înveseli Rostam
de cuvintele acestea, nu se mai înfricoşă
că va îndura ocara de-a fi-n fiare ferecat,
ci răspunse: „Niciodată nu mă voi abate eu
de la sfaturile tale, chiar şi când mă va ploua
un potop de spade-n creştet!” Zgripţoroaica zise iar:
„Din prietenie multă, taina cerului doresc
ţie doar să ţi-o dezvălui. Cel ce lui Esfandiar
sângele vărsa-va, pradă soartei rele va pica;
niciodată-aici pe lume oricât ar trăi de mult,
n-o să afle mântuire pentru chinuirile Iui;
n-o să poată să-şi păstreze nici comori: ursita rea
l-o urma în astă viaţă, şi când o va părăsi,
va găsi şi-n ceealaltă chinuri şi nenorociri;
de-ai luat tu hotărârea sfaturile să-mi urmezi,
vreau să mi te fac puternic pe duşman să ţi-l răpui;
te învăţ la noapte taina minunată şi-ţi închid
gura la urâte vorbe. Du-te, -ncalecă pe Rakş,
calul tău lucios, şi-apucă un jungher scânteietor!”
Rostam ascultând acestea, cingătoarea pe rărunchi
şi-o încinse şi-ntr-o clipă îl încălecă pe Rakş
galopînd până la mare. Văzu cum văzduhul tot
de simorgh se-nnegurează, şi descălecă pe ţărm.
Iute pasărea semeaţă din văzduhuri pogorî,
şi Rostam văzu un verde tamarind ce-şi adîncea
rădăcinile-n ţărână, pe când vârful până-n cer.
Vajnicul simorgh de-o creangă aninându-se, -arătă
lui Rostam uscată cale să ajungă lângă el;
o mireasmă-mbătătoare de mosc năvăli-mprejur;
pe Rostam chemă aproape şi cu aripa-i frecă
fruntea şi acestea-i zise : „Cel mai drept ram să-ţi alegi,
cel mai lung şi mai subţire. De-acest ram de tamarind
preschimbat într-o săgeată soarta lui Esfandiar
va s-atârne; deci tu pune pe nuiaua-aceasta preţ,
şi la foc îndreapt-o bine, cată şi-un vârf bun şi vechi
de săgeată, pene pune-i băţului şi-ăst vârf de fier,
iată mijlocul prin care va pieri Esfandiar!”
Îşi tăie Rostam o creangă din cel verde tamarind
şi plecă din ţărmul mării spre seraiu-i zimţuit;
călăuz îi fu simorghul, drept deasupra lui zburând
si zicându-i astfel: „Dacă, va veni Esfandiar
iar la luptă să te-aţâţe, glăsuieşte-i dulce, drept,
rugi smerite îi înalţă, nu gândi să-l amăgeşti ;
poate că-ndulci-va-şi graiul, poate îşi va aminti
vremea de odinioară; fiindcă de mai multe ori
lumea-ntreagă străbătut-ai înfruntând primejduiri
şi-oboseli, slujindu-ţi şahii. Dacă nu te va ierta,
dacă socoti-va-n sineşi că te poate înjosi,
atunci încordează-ţi arcul, si săgeata de nuia
ghiftuită-n vin ţi-o pune, şi-amândouă braţele
le aşează-n linie dreaptă către ochii lui ţintând,
precum face-un om cucernic tamarindul adorând
soarta va purta săgeata drept în ochii lui, în ochi
fiind partea lui mai slabă, dar să-ţi ţii mânia-n frâu.”
Pasărea-şi luă adio de la Zal şi-ntre aripi
îl imbrăţişă fierbinte, şi se avântă-n văzduh
mulţumită şi ferice. Rostam zboru-i urmărind,
foc aprinse, şi nuiaua o-ndreptă, o ghiftui
şi-o-mbătă cu vin; la capăt îi vârî fier ascuţit,
şi când gata fu săgeata, -i prinse penele, perechi.

Firdousi - 79 Manucehr Rostam Ucise Elefantul Alb

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Într-o zi bău-n grădină cu prietenii săi vin.
Strunele jucară-n sunet pe mai multe glasuri vii,
pe mai-mari înveselindu-i. Vin băură scânteind
ca rubinul din pocale de cristal, până ce toți
capetele-și tulburară. Zise Zal către fecior:
„Fiu slăvit ce-n strălucire Soarele întreci, acum
pregătește cai și daruri pentru toți acești viteji,
care-n slavă-și poartă fruntea.” Și Rostam le dărui:
aur, giuvaericale și mulți telegari arabi
cu armuri, și adunarea risipindu-se apoi,
fiecare ducea daruri, fiecare, din belșug.
Zal se trase în cămara lui de noapte cum și-avea
rânduiala și-obiceiul; iar Rostam cu capul greu
de-aromata băutură, greu, de-asemeni, se-ndreptă,
șovăind în mers spre-odaia de culcare; și-adormi,
capu-i odihnind la sânul somnului, când se-auzi
dinaintea porții sale glas strigând că a scăpat
albul elefant rupându-și lanțul și-acum slobod e,
și-n primejdie îi vâră pe toți cei de prin serai.
De îndată ce acestea-i răsunară în urechi,
și curajul și virtutea clocotiră în Rostam;
prinse-ndată buzduganul lui bunică-său în mâini,
și se năpusti spre poartă pentru a ieși. Câțiva
din străjerii ce veghează pragurile la serai —
vrură a-l opri, grăindu-i: „Oare, cum vom înfrunta
a lui taică-tău mânie, poarta descuindu-ți noi?
Noaptea-i neagră, elefantul lanțurile și le-a rupt,
si tu vrei să ieși; au cine asta va-ncuviința?”
El se oțări-mpotriva celui ce-a grăit astfel,
drept în ceafă repezindu-i ghioaga pumnului său greu,
de-i făcu din țeastă-o minge; când se-ntoarse spre ceilalți,
toți de pahlivan fugiră. Merse către poartă, dârz,
și cu buzduganu-i rupse drugii, precum bine-i stă
unuia viteaz ca dânsul. Apoi, val-vârtej, ieși,
buzduganul greu pe umăr, capul de-ndrăzneală plin,
buzna către elefantul alb cu fildeși spumegând
și mugind precum albastre valuri ale unei mări;
i se arătă un munte, și mugind îl auzi,
și văzu subt el țărâna — oală clocotind pe foc,
și văzu și-ai lui războinici îngroziți de elefant
precum mieii când văd botul unui lup. Rostam răcni
cum răcnește numai leul; fără teamă-naintă
drept spre elefant. Grozavul dobitoc întărâtat
uriaș cum e un munte, îl zări și năvăli
drept la el; săltându-și trompa, scos din minte, pe Rostam
să-l lovească, dar viteazul buzduganu-i repezi
drept în țeastă să-i înmoaie trupul cât un munte alb.
Cât Bisutun elefantul tremură și amețit
dintr-o lovitură numai, moale și neputincios,
și-ndoi genunchii-n țărnă și se prăvăli gemând;
iar Rostam se-ntoarse-acasă și de-ndată adormi.

Firdousi - 53 Povestea cu Zohhack și Faurul Kave

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Nu-ncetă Zohhak, zi, noapte, de-a grăi de Fereidun ;
spaima-i povârnise mândra lui statură la pământ,
inima-i e-ngrijorată doar gândind la Fereidun.
Într-o zi şezu în tronul lui de fildeş, şi pe cap
puse mândra-i diademă de turcoaze strălucind
şi chemă mai-marii-n juru-i de prin depărtate țări,
ei să-i sprijine domnia. Zise astfel spre mubezi:
”O, voi oameni de virtute, neam ales, prevăzători!
Noi avem un chişman tainic cum ştiu toți cei înțelepți.
Nu disprețuim vrăjmaşul, chiar de-o fi fiind el slab ;
dar ne temem că Norocul schimbător ne va-nşela.
Întări-vom paza noastră şi cu divi şi cu pari.
Da, voim doar într-o oaste oameni s-adunăm şi divi.
Trebuie-ne ajutoare, altcum n-om putea răbda
liniștiți asemeni zbucium. Trebuie-ne chiar acum
mărturie să ne scrieți cuprinzând că, noi, ca şah,
semănat-am doar grăunții binelui, că n-am rostit
decât adevăr în vorbe, că noi n-am voit nicicând
direptatea să o-nfrângem”. Toți mai-marii-nfricoşați
ascultară tot ce şahul le ceruse, şi, cu toți,
tineri, vârstnici, iscăliră mărturia de mai sus
după bunul plac al celui şarpe mârşav şi spurcat.
Dar deodată de la poartă, în serai se auzi
până lângă tron un strigăt de dreptate-al unui rob.
chemară dinaintea şahului pe-acel jălbaş
care se plângea de-oprelişti, şi naintea celor mari
l-aşezară. Cel puternic şah uimindu-se i-a zis :
”Dă-ne numele acelui care ți-a adus sminteli!”
Omul scoase iar un răcnet şi îşi trase pumni în cap :
„O, măria-ta, dreptate! Sunt Kav! Dreptate-ți cer!
Fă-mi dreptate că-ntr-un suflet am venit şi-amarnic gem
şi te-nvinui doar pe tine! Dacă-ai vrea să fii dirept,
oh, mărite şah, spori-vei însuți marele-ti noroc.
De atât amar de vreme, an de an, mă asupreşti,
şi adesea-ți simt jungherul drept în inimă înfipt.
Dacă n-ai vrut asuprirea-mi, de ce mîna ti-ai întins
spre feciorii mei? Avut-am şapteşpie feciori,
şi-acum rămas doar unul singur. Dă-mi pe cel din urmă fiu!
Cugetă c-o viată-ntreagă inima-mi va arde-n chin.
Luminate şah, răspunde-mi ce rău, oare, ți-am făcut..?
Și de n-am greşit, tu, price nu-mi căta cu dinadins.
Oh, mărite şah, la anii mei gândeşte-te puțin,
și nu-mi grămădi pe creştet droaie de nenorociri.
Vremea frântu-m-a din şale, şi în suflet nu mai simt
nici un licăr de nădejde, capu-mi de durere-i greu.
Nu mai am nici tinerețe, nici feciori, şi nici un dor
nu ne leagă-n lumea asta, cum ne leagă de copii.
Însăşi nedreptatea are-un început dar şi-un sfîrşit,
şi chiar asuprirea însăşi are şi ea un temei;
spune-mi din ce pricini, oare, verşi pe mine nenoroc?
Sunt nevinovat, un faur ; şahu-n cap îmi zvîrle jar!
Chiar dacă eşti şah şi dacă eşti balaur rău la chip,
trebuie să-mi faci dreptate cel puțin cu-acest prilej.
Eşti stăpîn pe cele şapte părți din lume ; de ce noi
parte-avem doar de necazuri, parte de nenorociri?
Socoteală-ți cer, stăpîne, pentru câte-ai făptuit,
şi mira-se-va o lume. După ce socoată-mi dai,
lumea va vedea ce soartă mi-a fost dată pe pământ:
şerpii să-ți hrănesc cu creieri de la toți feciorii mei!
Şahul se holbă la faur şi-ascultă tot ce i-a spus,
şi se ului de câte-i răsunară în urechi;
îi dădu-napoi feciorul şi se strădui de zor
să-l cîştige pe părinte cu mieroase cuvântări.
Şahul îi ceru la urmă să-ntărească mărturia,
cum făcuseră mai-marii. Kave o ceti, pe loc,
spre bătrinii-mpărăției se întoarse şi strigă :
”Oh, voi cârdăşiți cu divul, voi, păgâni, care v-ati smuls
dintru inimă-orice teamă de Stăpînul cel din cer,
v-ati întors spre iad cu trupul iară duhul l-ati supus
la poruncile-i cumplite! Ăst hrisov n-ăi iscăli,
că de şah nu-mi este teamă!” Se sculă, răcni prelung,
şi-ntr-un tremur de mînie, rupse cel hrisov zdrobind
sub picioarele-i pecetea; şi urmindu-l pe fecior,
curtea părăsi şi-n uliți urlet scoase ca turbat.
Cei mari dovedindu-i cinste şahului, i-au glăsuit:
”O, slăvite şah al lumii! Nici un vânt n-ar cuteza
năvălind din hău pe creştet, să vă facă vre un rău,
în zi grea de bătălie. De ce, oare, l-aţi cinstit
pe Kave, murdar la vorbă, ca pe un prieten bun?
Rupt-a el şi mărturia care ne lega de voi,
şi a rupt orice supuneri care vi le datora.
Dusu-s-a purtând în pieptu-i şi în capu-i doar un dor,
dor de răzbunare; parcă, parte-i ia lui Fereidun.
N-am văzut ceva mai groaznic nicicând; suntem uluiți!”
Preaslăvitul şah al lumii le-a răspuns în chip vioi:
Va să auziţi acuma lucru şi mai uimitor!
Cînd Kave era subt poartă, când urechea-asurzitor
ne-a izbit-o cu strigarea-i, aţi fi zis că-n sală, -aici,
între el şi noi crescut-a piscul muntelui de fier;
când cu pumnii-n cap îşi trase (asta-i chiar de ne-nţeles!)
inima ne-a covârşit-o. Nu ştim ce se va-ntâmpla,
nimeni încă nu cunoaşte taina zodiilor din cer!”.
După ce Kave afară-n uliţele mari ieşi,
gloata-n jurul lui se strânse, căci bazarul era-n toi;
el strigă, cerând mulțimii, ea, să-i sară-ntr-ajutor,
şi chemă întreaga lume, direptate, ea, să-i dea.
Smulse şorţul cel de piele ce fierarii şi-l încing
dinainte, când ciocanul bate fierul înroşit,
şi-l înfipse-n vârf de lance, colbul din bazar stârnind.
Şi cu lancea-i într-o mână merse faurul strigând:
„Oameni, voi, cu falnic nume, voi, închinători la Cer,
voi, care-n adânc de inimi îl iubili pe Fereidun,
care vreţi să rupeţi toate lanţurile lui Zohhak;
haideţi să pornim de-a valma lângă prinţul Fereidun,
şi la umbra măreţiei sale să ne odihnim!
Spuneţi că stăpînul vostru este însuşi Ahriman,
şi că-n inima lui neagră este Domnului vrăjmaş!
Acest şorţ, această treanţă, ne va face cunoscut
glasul mulţilor prieteni, dar şi-al mulţilor duşmani
Se-avântă-ntre bravi şi-o gloată se şi strânse-n jurul său.
Prinse veste în ce parte se-află prinţul Fereidun;
fruntea-n piept punând de-a dreptul spre-acest loc se îndreptă.
Şi-au ajuns pân’ la seraiul tânărului şah şi cum
îl zăriră de departe, ca un tunet au strigat.
El văzu în vîrf de lance şorţu-acela şi-l primi
ca pe-un semn de fericire. Şorţul îl împodobi
cu brocart din Rum şi-i puse herb de aur ciocănit
şi bătut în pietre scumpe; lancea-n vârf i-o-ncoronă
cu un glob lucios ca Luna, îi meni un bun noroc,
şi să fluture îi puse lungi eşarfe purpurii,
galbene și violete; steagul lui Kave i-a zis.
De-atunci toţi cei ce urcară-n tronul şahilor şi toţi
care-şi puseră coroană-mpărătească pe-al lor cap,
mai adaoseră şi-alte giuvaeruri din belşug
şorţului umil de faur şi brocarturi de-aur greu,
mătăsuri zugrăvite; şi-astfel steagul lui Kave
s-a-ntocmit şi-n noaptea neagră, Soare mândru străluci,
şi o lume îşi aprinse inima nădăjduind.