Cezar Bolliac - Ocna

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Înconjurat de paznici, cu fiarele-n picioare,
Cu mâinile-n cătușe, de gât cu lanțul greu,
Un om frumos la față, în spasmuri, în fiare,
Aci cruntând la paznici, aci zâmbind la soare,
Căzu la gura ocnei chemând pe Dumnezeu.
Și o durere-ascunsă, durere sufletească,
Mustrarea, disperarea juca pe fața sa.
Își mai mărea în silă durerea cea trupească
Voind să mai aline, voind să liniștească
A sufletului rană ce nu se vindeca.
Se afunda în gânduri, sărea strigând: – „Maria!
Maria nu e moartă! ” Țintea un păzitor..
Se veselea pe clipă, uita atunci urgia,
Se azvârlea spre dânsul, și-n ochii-i bucuria
Râdea cum râde raza când scapă printre nor.
Ce bun ai fost tu, Doamne, când ai sădit iubirea!
Ce crud ai fost tu, Doamne, când moarte ai rostit!
Sau a plăcerii numai să fi avut simțirea,
Sau de dureri trecute să pierdem suvenirea,
Sau omul să nu știe deloc când a greșit!.
O, voi ce-aveți puterea să osândiți o vină!
Gândiți că l-astă vină al lumii Creator
Nu a prescris osânda? – Când sufletul suspină
Sub lovituri de cuget, a voastre munci alină
Durerea din năuntru – sunt balsam, sunt favor.
Din ghizdurile ocnei, pe funia sărată,
Pe funia ce duce pe oameni în tartar,
Legară osânditul în manta-i cea marcată
Și-l s*******ă-n gura cea neagră, fiorată,
Spre moartea inventată în timpul cel barbar.
Se învârtește roata și scripetele zboară
În văitări sinistre, avânt fiorător –
Ca cucuvaia nopții ce fâlfâie ușoară
Și țipă peste capul acelui ce-a să moară,
Se văietă pre capu-i cu glas îngrozitor.
Pe gâtul lung al ocnei s-exală infectate
Durerea, agonia, suspinuri și fiori.
Și oaspele s-afundă pe căi întunecate,
În râsetele-acelor făpturi denaturate
Ce s-au deprins la crime a fi executori.
Se mărginește gâtul și haosul se-ntinde,
Și oameni ca insecte, ca licurici lucesc
Cu focuri în spinare, cu fețele murinde,
Pe bolovani în trâmbe, pe stâncile sclipinde,
Pe munții cei de sare pe care se muncesc.
Se leagănă călușul și liliacul zboară,
Alunică ca umbră prin norii cei sărați,
Prin care osânditul, ce spaima îl doboară,
Se lasă în zăstimpuri, se strânge, se-nfioară
Încovoiat pre coardă cu perii ardicați!.
Are să meargă încă, căci fundul e departe!
Și cer și ziua lumii se văd albind ca stea,
Ce palidă și fixă în negure deșarte
Albește câteodată, ca steaua ce-și împarte
Și-ascunde-n cer schinteia când soare e sub e.
Locuitorii nopții cu fețele pălite,
Își lasă bolovanii și vin de-l înconjur;
Cu luminări în creștet, cu barbele zburlite,
Păroși pe brațe, piepturi, cu haine zdrențuite,
Buhavi de umezeală, dau roată împregiur,.
Clipind la luminare și mestecând tutunul,
Cu glasuri îngroșate urlară răgușit
Blestem și anateme, căci le furară bunul,
Căci le hrăpiră ziua, căci nu putea nici unul
Să vază la lumină pe cel ce-a mai venit.
Apoi târâră-n noapte și pe căluș legară
Un mort ce se umflase, un trup de vinovat.
– „Te du, bădiță, -i zise – în lume este vară,
E soare, e lumină. ” Câțiva îl sărutară
Și începu să țipe machina fiorat.
Optzeci erau la număr făpturile uitate,
Pe care omenirea la iad a osândit;
Optzeci pe care legea, creștina caritate,
Regenerarea țării și stricta echitate
A smuls de vii din lume și-n ocnă a pornit.
Optzeci mai rămăsese; optzeci era-n picioare.
Ceilalți gemeau în lacuri și fără ajutor.
Chema la dânșii moartea, scorbutul să-i doboare,
Cad reumatismul junghie, căci agonia doare,
Căci sunt aci pe viață, moartea e viața lor.
– „Vai mie! – striga-n limbă-l, bătându-se în sare
Și mai gonind năduful, un orb israelit –
Vai mie! dați-mi apă, că-mi este sete tare! ”
Și un creștin d-alături ce-și da a sa suflare
Îi spuse, dîndu-i mâna, că apa s-a sfârșit.
Se adunară-n noapte confrații în durere
Și smulseră cu grijă din cuiburile lor
Câte vreo două paie, ca singura avere
Ce ei posed în ocnă, și-n larga încăpere
Adăogară cuibul d-un nou locuitor.
Era bălai și june martirul ce venise
Și trase simpatia acelor ce-l zări.
– „Cum seamănă c-un frate ce am acasă! – zise
Un flăcăiandru ager ce umezeal-albise, –
Să fim noi frați de cruce cât ne-om mai chinui!.
Dar spune-ne, măi vere, ce vină așa mare
Făcut-ai tu în lume? Nu tăinui nimic,
C-aci e obiceiul să spuie fiecare
Păcatele-i din lume; și mie cum îmi pare
Tu nu ești hoț de codru; ai vrun păcat mai mic. ”.
Înfricoșata cale ce junele făcuse
Îi dase iar simțirea, și-n suvenirea lui
Părea că se strecoară procesul ce trecuse,
Durerea, fericirea și câte petrecuse:
– „Eu n-am hrăpit, măi frate, averea nimului.
Am fost crescut acasă în larg, în destulare;
Părinții mei cu cinste trăiau în satul lor.
Eram flăcău în horă, fruntaș cu stare mare,
Cu cal de călărie și alții de-nhămare;
Moștean, la părinți unul, trăiam un trai ușor.
Părinții biet, sărmanii, voiau să mă însoare;
Îmi tot spuneau de fete, dar nu-mi găseam pe plac.
Mă tot plimbam prin sate, mergeam la șezătoare,
Când văz odată o fată, ce-n ochii ei, ca-n soare,
Să cat nu fu putință. O văz aci și tac.
Mă tot codeam prin casă, spuneam la fete glume;
Mă dam pe lângă dânsa, dar nu-i puteam vorbi.
Roșea de-i prindeam ochii, sau mă striga pe nume
Fetițile zburdalnici! Ca ea frumoasă-n lume,
Și mândră și gingașă gândesc că n-a mai fi.
Cât vru să ias-afară fetița rumeoară,
Eu sai ș-o iau în brațe și parcă fu a mea.
O strâng și ea-mi răspunde. O iau la subțioară
Și fug, căci era mică, ca peana de ușoară;
Bătea sub țâță-i pieptul și gura îi ardea.
Ajung cu ea acasă ș-o bag la alde tata;
Aci o văzui bine și tare îmi plăcu.
– „Eu mi-am găsit nevastă. Vă place vouă fata?
Trimiteți la moș popa, că nunta este gata;
Să nu-ntrebați ce are și cine o făcu.”.
Mă sărutară-ndată părinții în urare
Și eu și cu Maria puparăm mâna lor.
D-aci apoi plecarăm, făcurăm nuntă mare,
Și strânserăm o plasă să vie-n desfătare;
Căci mândră l-era nora și june-al lor fecior.
Vreo două luni trecusem cu ea în căsnicie;
Când pe o lună plină ce peste noi plutea,
Ne desfătam sub cergă ascunși pe deal în vie
Și ne glumeam atâta, cu-atâta veselie,
Încât și luna pare cu drag că ne privea.
Dar somnul câteodată aduce grele vise!
Într-însul necuratul își joacă ooada sa!
Se vede că norase și nimeni nu simțise;
Căci ploaia nu-ncepuse, dar trăsnetul izbise
Un nuc bătrân în preajmă, și câinele lătra.
Mie-mi păru deodată Maria spăriată
Că strigă, și la dânsa se dă un lup turbat.
Apuc în zăpăcire securea rezemată
De căpătâiul nostru, izbesc pe biata fată
Care dormea în pace. O dată a țipat!.. ”.
Aci s-opri voinicul și perii-i se zburliră,
Și cearcăne de sânge rotiră ochii săi,
Și dinții îi scrâșniră, și mușchii tresăriră,
Și spume de balaur pe gura lui ieșiră,
Și nările-i deschise zvârlea în toți văpăi.
Telega, 1843, septembrie 6

poezie ocna – Versuri.pro

Cezar Bolliac - Ocna