Simion Giurgeca - Poemul Ecluzei

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Pământ, te scurm!
Şi piatra ți-o sfarm cu târnăcopul.
În truda-mi, cad şi mă târâi; lovit cu piciorul,
Bătut şi scuipat, păgânii mă-njură.
Şi eu înfrunt senin privirea lor, blestemul
Şi orice lovitură.
Pământ, te scurm!
În orice zi. Şi noaptea, în ploaie şi vânt,
Prin gheața-mi ruptă şi udă, răceala apei în oase o simt.
Mâna mea-i roasă, în ochi e amurg,
Pe frunte, noroiul şi stropi de sudoare
Ca lacrima curg.
Pământ,
Sunt fără odihnă şi lutul adânc
Îl scot din largile şanţuri şi-n cupe-l arunc;
Cleios şi gălbui, pe vârful lopeții,
Pe diguri înalte cu râpe şi spini,
Îl duc vagoneții.
Cu roaba îl urc pe scânduri în coastă,
Mai sus, în vârf, spre zarea albastră.
Genunchii îmi tremur, plămânii mă dor,
Abia respir şi mă clatin, cu pasul mic,
Încet mă urc şi cobor.
Prin stufuri şi trestii, printre coline,
Tractoarele poartă cu ele dragline:
Nisipul şi melcii şi mâlul îl sapă;
Cu brazde adânci pe valea pustie
Stă şanțul cu apă.
Deasupra mea paseri, cu miile-n cârduri,
Rotesc peste holde şi pleacă în rânduri.
Pe bolta-nnegrită se-nvolbură norii.
Ce trist şi duios răsună văzduhul,
Când zboară cocorii!
Nu-i floare, nici iarbă, un arbore nu-i,
Nici sate cu oameni. Nu-i nimenea, nu-i.
Doar linii, conture, pe micile dealuri
Cu straturi de ceață groasă şi albă
Ca nişte valuri.
Nu-i nimenea şi sună în goana lor trenuri,
Trezindu-mi ecouri şi-atâtea refrenuri.
Cum trec, la geamuri, priviri spre noi se îndreaptă;
Sunt mii de oameni acasă, tineri, bătrâni,
Care ne-aşteaptă.
Sunt mii de oameni şi neamul, o țară!
Cu morții ei, cu toții-n noapte se scoală
Şi-n vuit de luptă cu fruntea senină,
Pornesc flăcăii din codri, moşnegii-toiag
Să-şi facă lumină.
Pământ,
În jur e sârmă cu ghimpi şi tăcere,
Semne pe stâlpi, gherete cu sentinele.
Prin aerul rece un strigăt tăios, ascuțit.
Doi oameni, piciorul şi coaste sub roți de vagoane
Iar şi-au strivit.
Cum bate în pieptu-mi inima tare,
Că tâmpla îmi arde şi capul mă doare
În suflet durerea abia mi-o înfrâng!
Ce viață mizeră şi plină de chinuri.
Să rabd? Să blestem? Să plâng?
Pământ,
Te năruie-n prăpăstii şi miile de stânci,
Le sfarmă ca şi mâlul apelor adânci.
Cum stă pe ele urma sângelui din mâini!
Un semn de ură crudă ce l-au avut pigmeii
Cu inimă de câini.
Pământ,
Din cei ce sunt aici, câți mâine vor muri?
În groapa fără cruce, nimeni nu-i va şti!
Câți n-o să aibă rugă şi nici lumini ce ard,
N-o să lumineze locul acoperit cu buruieni
Şi fără niciun gard?
Pământ, te scurm!
Şi piatra ți-o sfarm în stâncă:
O scot de jos, din şanț, pe schelă şi-n groapă adâncă
În daltă lovesc ciocanele malul;
Mai larg, mai larg şi adânc,
Să fie canalul.
Şi mâine, când nave purta-vor rodul în pântec
Cules din holde cu flori şi un cântec
Suna-va-n amurguri, ecou înserat;
Câți oameni şti-vor atuncea că lutul şi piatra
Ieri, eu ți-am săpat?
Flămând şi gol, în frig, bătut de ploi şi vânt,
Te scurm într-una, ziua şi noaptea, pământ
Cu dinții muşc în țărână şi dintre ruine,
Privesc departe cerul aprins
Cu mii de lumini!
Doamne,
Cu gândul mâine de-oi trece,
La lut şi la piatră, la apa cea rece,
Pe bolta senină fără de ceață
Trimite țării augur alt soare
Şi-o altă viață.

Vladimir Maiakovski - Poetul Muncitor

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Se-aruncă poetului vorbe care nu-i plac:
„La strung te-aş proba!
Ce-i versul?
Un fleac!
La muncă eşti gingaş mata!”
Dar poate
şi eu
la muncă mă-nham
cu dragoste, fără reproşuri.
Şi eu sunt o fabrică.
Doar coşuri nu am,
şi poate-i mai greu
fără coşuri.
Ştiu,
nu vi-s dragi frazele mari.
Tăiaţi la stejari, munciţi cu îndemn.
Dar noi
nu suntem oare tâmplari
şi sculptori de capete-adesea de lemn?
E lucru de cinste-n năvod să prinzi peşti.
Nu-i rău
când nisetri sunt rodul!
Dar şi truda poeţilor
e drept s-o cinsteşti-
nu peşti, inimi vii trag ei cu năvodul.
E greu când – şerpi roşii ţâşnind din furnal-
metalele-n şuier încep să cutreiere.
Dar nu stăm nici noi
ca trântori pe-un mal!
Cu raşpelul limbii şlefuim creiere.
Poetu-i mai mare,
ori tehnicianul
ce lumii i-aduce belşuguri şi spor?
Amândoi.
Inimile sunt şi ele motoare.
Sufletul e şi el un motor.
Egali şi tovarăşi,
acelaşi ni-i gândul-
proletari, trup şi suflet, care pot să se-ncumete
numai ei, împreună
înfrumuseţându-l,
să urnească pământul în marşuri şi tunete.
Cu diguri opri-vom furtuna flecară.
La treabă!
De-ajuns cu-oratorii,
adio!
Afară palavragii!
La moară,
vorbăreţii care mai bat apa-n piuă!

poezie muncitoreasca – Versuri.pro

Simion Giurgeca - Poemul Ecluzei

Vladimir Maiakovski - Poetul Muncitor