Psihotrop - Mihai Predă Riga Crypto și Lapona Enigel

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Text poetic modernist de Ion Barbu, gen:
‘Riga Crypto si lapona Enigel’.
Face parte din ciclul ‘Uvenderode’, deci
E din volumul ‘Joc secund’ – 1930.
Aparține genului epic, ca specie-i baladă.
Tema e inițierea, în ideea să se vadă
Incompatibilitatea dintre fenomenal
Și fantastic, iar ca motive literare
Avem nunta, dar avem și roata,
Avem și soarele, și ciuperca.. și gata!
Iar la compoziție și limbaj poetic avem
Formula epică, gen.. și ni se dă un semn:
Naratorul creează cadrul baladei narate de menestrel.
(De ce?) Fiindc-așa vrea el!
Tipul compoziției: e-o baladă în baladă
Și narațiunea e un spectacol, madăfakă!
Spectacolul presupune un auditor,
Iar auditorul e naratorul.. lol
Avem un moment prielnic inițierii,
Adică spartul nunții – iar v-ați spart la nuntă?
Avem și o scenă, adică în cămară
Și nu în ultimul rând, o indicație regizorală:
Aceasta este ‘zi-mi-l stins, încetinel’
yea.. Riga Crypto si lapona Enigel.
Cu următoru’ vers o s-o supăr pe diriga,
Da’ Barbu a băgat ciuperci și l-a visat pe Riga.
I se zice „regele ciupearcă” sau „inimă ascunsă”
„Mirele poienii”, „pat de rouă”, „humă unsă”.
Așa apare în ipostaza-ntâi băiatu’,
Această ipostază sugerează increatul.
Este criptic, nonconformist, preexistențial,
Virtual, și are un statut excepțional.
În schimb, ipostaza a doua e degradată:
Pierde statutul de Rigă și intră-n realitate.
Aici e luat la mișto, i se zice ‘piele cheală’
Sau ‘ciupercă crudă’.. ce nașpa e la școală.
Riga se izolează de ciclul naturii (de ce?)
Fiindcă vrea să se integreze-n altă ordine.
E simbolul increatului, deci al eternității,
Prin închidere trece de stadiul materialității,
Adică depășește alterarea materială,
Chiar și-n regnul său este o natură singulară..
Așa de singur că „îl bârfeau bureții” – citat
Și se zice că-i ciudat fiindcă-i „necopt” – citat
Se-nsoară cu soarele și iese din increat..
Așa intră într-un statut degradat,
C-un destin comun al unei colectivități degradate
Și devine o ciupercă otrăvitoare, frate!.
Ion Barbu a zis și de lapona Enigel
.. da’ ce-nseamnă asta, nu știe nici el.
Citez din Lapona: „roata albă mi-e stăpână”
„Urgusită-n țări de gheață” și „sufletu-i fântână”.
Sper că doar sufletu’ și că nu-i panaramă.
Lapona Enigel are ipostază umană,
E mesagera ideii, e pe latură afectivă,
Transhumanța pentru ea e-o experiență cognitivă.
Citez: ‘toarce verdeață’.. bine că n-o fumează,
Ăsta-i un semn al senzualității ei.. Hai, lasă!
Cică verdele e asociat cu vitalitatea,
Adică trăiește viața la maxim turbata.
E înzestrată cu intuiție (păi nu-i așa?)
Vrea să-l convingă pe Riga să renunțe la aventura sa.
Ea nu-nțelege esența increatului, știi
Confunda somnul fraged și răcoarea cu umbra cărnii.
Comunicarea dintre ei e pe cale onirică,
Lumea lui cu lumea ei fiind incompatibilă.
În concluzie, e un poem alegoric modern
La Barbu iubirea nu e miracol, e blestem!
Ion Barbu neagă niște tradiții literare:
Că Riga cu Lapona nu poa’ să se însoare,
Nici măcar în lună, nici măcar în soare
D-aia devine o ciupercă otravitoare.
Și am iesit!

Ezra Pound - Canto Al XVII-Lea

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Din Cantos.
Așa că dintre degetele mele țâșnesc vițele
Și-albinele de polen îngreunate
Se mișcă-alene printre lăstari:
sfrr-sfrr-fâr-parcă toarce mâța,
Și somnoroase păsările prin crengi.
ZAGREUS! IO ZAGREUS!
La cea dintâi lumină palidă a cerului
Și-orașele tolănite pe dealurile lor,
Și zeița cu genunchi frumoși
În mers pe-acolo, braniștea de stejari lăsând-o-n urmă,
Verdele povârniș, cu dulăii săi albi
sărindu-i în jur;
Și până la gura izvorului, până seara,
În fața ochilor mei apa
netulburată și copacii-nălțându-se din ea,
Trunchiuri de marmoră străpungând liniștea,
Dincolo de palazzi,
în liniște,
Și-acum lumina, dar nu a soarelui.
Hrisophraz,
Și apa de-un limpede verde și de-un albastru limpede;
Hăt, pân’ la cerbicea stâncilor de chihlimbar.
Între ele,
Peștera Nereii,
o! ea rotunjită scoică uriașă,
Iar corabia trasă făr’ să se-audă,
Fără iz de trude și de nave,
Ori de țipăt de păsări, ori de vreun soi de unde,
Sau de-mproșcări ale delfinilor, sau de vreun soi de unde.
În peștera sa, Nerea,
o! ea rotunjită scoică uriașă,
În suavitatea stâncii,
rocă plumburiu verde-n depărtare,
Și-n apropiere, stâncile – porți de chihlimbar,
Și valul
de-un limpede verde și de-un albastru limpede,
Iar peștera albă ca sarea și orbitor purpurie,
rece, lină ca porfirul,
stânca roasă de mare.
Nici un țipăt de pescăruș, nici un strigăt de marsuin,
Nisipul ca de malahit și lipsă frigul în jur,
și nu a soarelui lumina.
Zagreus, hrănindu-și panterele,
iarba curată ca-n bătaia luminii pe dealuri.
Și sub migdali, zei
cu ei choros nympharum. Zei,
Hermes și Atena,
În timp ce acul busolei,
Tremura-ntre ei –
La stânga e locul faunilor,
sylva nympharum:
Pădurea pitică, tufele de mărăcini,
căprioara, tărcatul cerb tânăr
țâșnesc dintre mături printre galbene
foi frunza uscată.
Și la o cotitură a dealurilor,
marea alee a Memnonilor.
Dincolo, marea, văzute creste pe deasupra dunelor
Marea nocturnă spumegând prundişul,
La stânga, aleea de cipriși.
A venit o corabie,
Un bărbat cârmuind-o,
Mânând cu vâsla prinsă de copastie, grăind:
„Acolo, în pădurea de marmoră,
„copacii de piatră-nălțându-se din apă –
„adăposturile de piatră –
„frunză de marmoră peste frunză,
„argint, oțel peste oțel,
„ciocuri de-argint săltând și-ncrucișându-se,
„proră izbită de proră,
„piatră, vână de frânghie peste vână de frânghie,
„grinzile aurite pâlpâind în seară”
Borso, Carmagnola, oamenii meșteșugului, i vitrei,
Într-acolo, la un moment dat, iar și iar,
Și apele decât sticla mai bogate,
Aur de bronz, văpaie deasupra argintului,
Ulcele cu vopsea-n lumina torței,
Străfulgerări de val sub prore.
Și ciocurile de-argint săltând și-ncrucișându-se.
Copaci de piatră, albi și alb-trandafirii în beznă,
Chipriși lângă turnuri acolo,
Se leagănă sub coviltirile nopții.
„În întunecime aurul
Strânge lumina-n preajmă-i.”..
Culcat acum în bârlog, jumătate boltit peste rugi,
C-un ochi prin spărtură furișându-se-nspre mare,
Lumină cenușie, cu Atena.
Zothar și elefanții săi, cingătoarea de aur,
Sistrul, zdrăngănit, zdrăngănit,
cohortă a dănțuitorilor ei.
Și Aletha, la-ntorsura țărmului,
cu ochii spre mare
în mâini cu alge de mare
Spuma făcând-o sclipitoare ca sarea.
Koré prin luminoasa pajiște,
cu ierbi ninse de colb sur:
„Pentru-această oră, frate al Circei.”
Braț odihnind pe umărul meu,
Am văzut vreme de trei zile soarele roș întunecat,
Asemenea unui leu înălâuindu-se peste șesul de nisip;
și-n ziua aceea,
Și vreme de încă trei zile, și după-aceea gata,
Mărețime, asemenea măreției lui Hermes,
Și de-acolo trimis
la baștina pietrei,
Alb lânced, peste apă,
știută apă,
Și pădurea de marmoră albă, arcuită, ram peste ram,
Împletitul adăpost de piatră,
De unde Borso, când au tras într-însul cu săgeata mărăcinoasă,
Și Carmagnold, între cele două coloane,
Sigismundo, în urma acelui naufragiu în Dalmația.
Apus de soare-asemeni țâșnetului de lăcustă.

poezie modernista – Versuri.pro

Psihotrop - Mihai Predă Riga Crypto și Lapona Enigel

Ezra Pound - Canto Al XVII-Lea