Pictor:
Măi, poiete, cuiete,
Cine te crezi mai tu, băiete?
Crezi că doar poemul are sonor?
Vezi să nu, de râs să mor.
Un portret și un tablou
Îți arată totul nou,
Îți exprimă lumea toată printr-o pată de culoare,
Chiar și arta mea e simțitoare.

Poet:
Ce zici tu că exprimi lumea toată?
Toți vor și cuvinte.
Se uită la desene ca la o poartă,
Nu au condimente.
Poezia este acuma la putere,
Iar poezia dă senzații,
Pictura are avere, dar nu așa de mare,
Ca și poezia în aceste vieți.

Pictor:
Lasă, tu falcaul tatii,
Că tot după moarte ești și tu ca mine, dar posterității,
Așa că nu te mai zbate ca zgura,
Că te ia gaia de gură.
Măcar opera mea arată trecutul,
Tu doar fapte și pământul,
Dai senzații, tare se pare,
Dar pe mine-n cot mă doare,
Că pictura dăinuiește,
Toate secolele le privește.

Poet:
Pun câte un vers,
Dar eu am mai mult succes,
Iar prin poezie atingi un multivers,
Iar eu nu aiurez.
Pictura nu va dăinui niciodată,
Că poezia apare în cărți,
Iar pictura pe perete agățată,
Pe când poezia deschide porți.

Pictor:
Hai, nu zău, mai frate,
Pictura la tine pare o bagatelă,
Nu mai știi, mă fartate?
Eu am înfruntat trecutul, nu mă bați mai tu, barabula.
Eu am fost de când îi făcut pământul,
Tot ce vezi este pictură,
După ai apărut și tu, copil pripeag, și mut și surd,
Dar eu cu inimă de tată,
Ți-am dat grai ca să mă bucur de tine la bătrânețe,
Și tu! ce faci? Îmi muști mâna ce te-a crescut?
Că tu fără mine, nu ai putea ca să redai în poezie tabloul din imagini făcut.

Poet:
Să știi că ai dreptate,
Fără pictură și poezii nu se poate trăi,
Putem spune că suntem la egalitate,
Umblând prin văi.

Pictor:
Of! Măi băiete, văd se pare,
Că doar prin luptă te pot face mai tare,
Să asculți de acest bătrân când spune,
Că doar după moarte noi vom fi cu lauri.
Dar până atunci fii băiat cumunte,
Și nu te mai lua la forță cu mine,
Că eu te-am făcut și mi-e milă să te frâng acum,
Că după ce nu o să mai fii,
Inspirația îmi va pieri,
Că uită că ție și mie-mi e soră,
Căci așa ne-a fost soarta și viața.