Aș fi vrut o ploaie și la mine-n urbe,
Căci copacii-n stradă îmi foșnesc a plâns
Și-a tristețe-n seve, gata să conturbe
Viața care toată-n miez de trunchi s-a strâns.

Când prin frunze trece câte-o adiere,
Pare că se-aude-al verdelui suspin
Care-și risipește clipa de plăcere
Într-un foșnet aspru, de final în chin.

Mă închid în gânduri și devin copacul
Care-și cere dreptul de-a trăi-ntr-un loc
Unde nori de soartă își deșartă sacul
Pe-un asfalt ce arde, la un colț de bloc.

Îmi aduc aminte ruga pentru zeii
Ce-ar putea s-aducă norii în convoi,
Dar, din rugi deșarte, mă opresc ateii
Și, prin gânduri, iată, par să vină ploi.
Daniel Vișan-Dimitriu
(14 iul. 2020, Vol. “Cântecul visurilor”)

Norii acum tresar, nu vor
Să verse nicio ploaie
Ego-ul meu, ecoul tău
Colibri din cristale.
O ploaie verde de-ar cădea
Ți-aș da apusul ție
Cu noaptea nu știu ce mă fac
În raze de simbrie.

Mă plimb pe-un coridor pavat
Decât cu întuneric
Balconul de lilieci în prag
Așteaptă ezoteric.
O ploaie verde de-ar cădea
În clipa asta poate
De-ar dura doar un minut
Mi-ar da înfățișare