Cezar Ivanescu - Plimbarea

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Trecea spirituală ca demența, când s-a apropiat
și-am mirosit-o ca o pasăre, frumusețea ei
imposibilă te făcea să aluneci, văzul n-o putea
pătrunde, și-o asemenea frumusețe, îți dădeai seama
nu era făcută pentru iubire – credința
în alt decât în frumusețea ei ar fi urâțit-o, zeitate
pe care o pierzi ca pe-o ființă la hotarul propriei
morți. Ce rațiune, ce suferință, ar fi putut-o născoci?
Maica ei e blondă, ea e brună; cu maica ei mi-am
lipit trupul și ne-am iubit, are ochi triști… dar
pe ea… oh, și-această insuficiență-a cărnii,
căderea mea-n valul roșu de sânge care-mi sufocă…
soarele devenind fierbinte în pavajul din care-mi
culeg sângele… din nou pupilele adorm… revăzând-o
cândva mi s-a părut urâțică și mă bucuram (murise
în mine). Oboseala. Când, văzând că e vie, am urlat
printre vânzătorii de pepeni:
Uitați-vă, plevușcă, picioarele ei se ridică precum
brațele lui Isus ținând capul părintesc al lui
Dumnezeu adumbrit de gene sângerând!
Iau un pumn din țărâna mamei să i-l arunc pe
trup ca un sărut! căzând ca un țipăt de gladiator
mort. Orb în spațiul orb ce se adâncește, hostie
îmi mângâi pieptul de un sidefiu carnal, a cărui
existență se suge-ntr-una-n spațiul orb;
Suferă trup! (trupul nu mai poate suferi) ca un rac roșu,
ca un rac roșu de sânge dă inima-napoi și groaza-mi
suge fericită mintea și groaza-mi atinge din toate
părțile mintea…!

plimbarea – Versuri.pro

Cezar Ivanescu - Plimbarea