Daniel Vişan-Dimitriu - Etern Sub Albastru

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Mă-mbie spre o lume sălbatică şi rece
poteca adâncită în pătura de nea
din care, când o voce i-a poruncit să stea,
nici Timpul cel puternic n-a îndrăznit să plece.
A-ncremenit sub arbori ce i s-au pus ca strajă,
păzindu-i nemişcarea cu suliţe spre cer
şi cu priviri de gheaţă din ochi sclipind a ger,
în aşteptarea celei ce-a pus pădurii vrajă.
Durerea lui mă cheamă, tăcerea lui îmi plânge,
iar frigul nu pătrunde, când sufletul mi-e scut,
în gândul cel fierbinte, căci totul e-n trecut
iar temeri de-altădată, acum le pot înfrânge.
Cărarea ce-mi apare mă poartă peste ceţuri
spre inima pădurii, prin albul de Infern,
şi merg cu-nfrigurare pe clipe ce se-aştern
din Timpul prins în lumea cumplitelor îngheţuri.
Ajung. E-acolo-aceea, m-aşteaptă cu răbdare
ea, care-a-nvins destinul năvalnicului Timp.
Îmi pare că privirea-i a altui anotimp,
căci e atât de caldă, sfioasă, visătoare.
-Te-aştept demult – îmi spune, c-o mângâiere blândă,
încât, în jur, copacii se scutură de ger,
tu eşti iubirea care, în viaţa de sub cer,
să n-o găsesc, el, Timpul, mi-a aruncat osândă.
Eram uniţi în vremea când sufletele noastre
îşi împlineau iubirea în vastul Univers,
oprindu-se, adesea, din nesfârşitul mers,
doar ca să mai admire planetele albastre.
Şi tocmai în acestea, în lumile visate,
o viaţă, doar, acolo, ca oameni să trăim,
plăcerea şi durerea ca ei să o simţim,
ne-a interzis-o veşnic: „Acolo, nu se poate!”.
De-aceea, veşnicia, cât îmi va sta-n putere,
legată o voi ţine şi, de va fi să vii,
să-mi simţi sărutul tandru, pereche să îmi fii,
vom şti, în nemurire, ce-nseamnă mângâiere.
-Ţi-am auzit chemarea, dar lumea muritoare
mi-a şters din amintire tot ceea ce am fost
şi mi-a lăsat iubirea, sub ceruri, singur rost:
să te găsesc şi singur să nu mai fiu sub Soare.
Daniel Vişan-Dimitriu
(18 dec. 2016, Craiova)

planete albastre – Versuri.pro

Daniel Vişan-Dimitriu - Etern Sub Albastru