Eugenio Montale - Lui Pio Rajna

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Nu-mi plac înmormântările. Puținele pe care le-am urmărit
anonim între șiruri de îndurerați
dar niciodată prea îndelung
mi-au ieșit din minte. Insistă
însă cea mai veche și aproape inexplicabilă.
Când un omuleț neanunțat de răgete
de alifanți sau de ciocnet de durendale
și nu foarte deosebit de wagnerianul Mime
coborî în hipogeul unde petreceam ore în șir
și cu bâlbâieli protocolare spre marea mea stânjeneală
își spuse numele am rămas fulgerat
și focul a mocnit sub cenușă
câtăva vreme, însă omul n-a mai trăit mult.
Nu era un meșteșugar din Valtellina
sau un țăran care oferă sticle rare de Infern
ci unul care și-a făcut cuibul în interstițiile
celor mai vechi saghe, aproape pasăre
fără aripi, cunoscută doar paleo-ornitologilor
sau un exemplar din ceea ce-a fost homo-sapiens
înainte ca sapiența să fie un păcat.
Există unii care trăiesc în vremea ce le e hărăzită
ignorând că timpul e reversibil
ca o bandă de la mașina de scris.
Cel care sapă-n trecut poate înțelege
că trecutul și viitorul se află de-abia
la o milionime de secundă unul de altul.
De aceea omul era atât de mic,
ca să se infiltreze mai ușor în crăpături.
Era un om mărunt sau memoria se chinuie
să se învioreze? Nu știu, mi-aduc aminte doar
că n-am lipsit la-nmormântarea aceea. Într-o zi
ca oricare alta, din ′930.

Pio Rajna – Versuri.pro

Eugenio Montale - Lui Pio Rajna