Geo Dumitrescu - Treptele Iertării

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Greșim în fel și chip, e omenește –
doar cine nu trăiește
nu greșește..
(Așa-mi spunea, cu vorbe nu prea noi,
amicul meu cu suflet de cristal.)
Când ești între ai tăi,
să ierți, e cu putință, orice lucru –
nu e păcat, greșeală, neajuns,
iertare să nu merite cumva..
Când ești între ai tăi, de bună seamă –
dușmanului, nimica să nu-i ierți!..
– O, suflet de cristal, îi răspunsei,
e cu putință, deci, să ierți orice –
dar ce e cu putință, te întreb?..
Și-așa, purtat de el, pornirăm,
urcând și coborând,
pe niște-nchipuite trepte,
pe scara-nchipuită a-ndurării.
– Să-l ierți, zicea,
pe cel ce fără voie te-a lovit,
pe cel ce, prost țintaș,
te-a nimerit în plin, ochind alături.
Să-l ierți pe cel ce cu stângacea-i mângâiere
un umăr ți-a zdrobit sau o speranță,
pe cel ce te-a lovit
de frică, sau de foame,
din simpla bucurie de-a trăi,
ca din avântul orb, elementar,
cu care explodează mugurii-n April.
Chiar și pe cel ce te-a lovit cu ură
îl poți ierta –
de-i meriți ura sau de nu i-o meriți,
ajută-l tu din coaja ei să iasă,
așteaptă-l
într-o zi,
și-o va lăsa pe-un gard:
pestriță, veștedă armură,
din care fluturele a scăpat.
și mai ușor îl vei ierta, firește,
pe cel ce vrând
o scamă de pe șapcă să-ți alunge,
în râvna-i binevoitoare,
își vatămă și țeasta, din greșeală..
Să-l ierți pe cel ce-și cheltuie durerea
lovind,
pe cel ce te-ar lovi, dar nu e-n stare,
pe cel ce te-a lovit
din nepăsare,
dintr-o umană pricină, meteahnă..
Chiar când ți se apropie de gleznă
murdar și pofticios și-ntărâtat
ceva ce-abia mai seamănă a om,
ci mai curând a colț de lup aduce
și-a rât de râmător,
murdar și pofticios și-ntărâtat,
să-l cruți e cu putință, dacă vrei,
și să nădăjduiești
că poate e o vrajă, cine știe,
că poate se va da de trei ori peste cap
și-n om se va preface iarăși..
– Nu e prea mult? i-am spus.
Mergi prea departe!..
Să ierți atât înseamnă să fii slab,
să ai nevoie însuți de iertare,
să presupui că vei avea nevoie..
– Nu! Pentru toate poți avea-ndurare
și drept e să o ai, și omenesc.
nu slăbiciune-i asta, ci tărie,
căci crede-n om, se bizuie pe timp –
ne-ndurătorul e un pesimist,
un suflet acru, neîncrezător,
și temător de oameni și zbârcit..
Deci, iartă-i omului umanele greșeli! –
tot ce-i uman nu e străin de om.
Mai fă un pas,
fugi și mai mult de jungla-ntunecată,
de sângerosul „dinte pentru dinte” –
filozofii de robi și de barbari!..
Să ierți cum iartă țărmurile mării
bătaia valurilor spumegânde.
Să ierți cum iartă pasărea când zboară
din mâna celui ce-o ținu captivă,
cum piere-n cărămidă rezidită
amara amintire a caselor surpate..
Să ierți cum iartă firea.
Să ierți cum iartă via a grindinii bătaie –
răzbună-te în bobul ce-a rămas
și fă-l mai greu, mai rumen și mai dulce
și-adună-n el tărie și mireasmă..
Dar să nu-ntorci obrazul celălalt,
al sclavului duios,
împătimit în viciul umilinței –
nu bucuros să ierți, ci necesar,
nu cu mărinimie, amorțit
de lâncede efluvii ancestrale,
ci dintr-o bărbătească, gravă,
și limpede nevoie creatoare,
încredințat adânc
că omul e în stare de mai bine..
– Prea bine, zic, prietene, să știi
că pot să mă-nvoiesc ușor cu tine
în ce privește pragul omeniei.
Da, iartă-i omului umanele greșeli,
când dincolo de-o vină
nu e alta,
când cel ce te-a lovit
a dat în tine,
nu în ai tăi,
nu dincolo de tine,
nu în ungherul unde-ți ții comoara
(un steag, o hartă, o fotografie,
un cântec, o medalie de bronz..).
– O, negreșit, răspunse,
doar ți-am spus:
dușmanului nimica să nu-i ierți!
Dar cu ai tăi să mânui altă lege –
să ierți e cu putință orice lucru,
să ierți,
chiar când te doare
(și mai ales atunci),
chiar când ți s-ar părea cu neputință,
chiar dacă-ar fi să-ntreci măsura,
măsura legiuită a-ndurării:
nimic nu se plătește mai adânc,
mai drept
și mai covârșitor,
decât iertarea simplă, omenească..
– Așa e! zic. E drept ce spui, frumos.
Dar spune-mi, rogu-te, e oare,
e oare și ceva ce nu se iartă?.
– Rămân destule, vai! Tu stai și-alege
cu-adâncă luare-aminte,
nu greși! –
mai bine lași să treacă de la tine..
– Așa e! zic. E drept ce spui. Rămân
mult prea destule grelele păcate.
Dar mai presus de toate,
e ceva
ce-ntrece larga margine-a-ndurării.
Să ierți, cum spui,
să ierți în fel și chip,
dar uită-te în palma ce-a lovit:
și de-ai să vezi în relieful sincer,
pe albia adâncă dintre linii,
o urmă inelară,
o bătătură galbenă, ciudată,
să știi că e o urmă de arginți,
să știi că lovitura fu plătită..
și asta să n-o ierți!
O, asta niciodată să n-o ierți!.
Să-ți lepezi îndurarea ta de om
și să te dai de trei ori peste cap
în fiară prefăcându-te, feroce –
un urlet cosmic să sfarme
din funduri de istorii, din caverne,
cu-aceeași crâncenă nedumerire,
cu-aceeași grea durere
a primului învins prin mișelie,
a celui dintâi om trădat din lume,
și să lovești
cu-aceeași disperată hotărâre
cum ai sări să-ți scapi din flăcări pruncul!
Retează mâna cu stigmat, mârșavă,
să nu mai poată da,
să nu mai poată să primească,
chircită-n veci să zacă în țărână
ca un netrebnic vreasc,
sau ca o ghiară..
și amândoi am spus atunci așa,
am spus, aidoma gândind,
de sus,
pe scara-nchipuită a-ndurării,
nemaifiind vreo treaptă cu putință,
am spus, strigând din vârful ei,
cu vocile-mpletite-n jurământ:
Să-l ierți pe cel ce te-a lovit..
Trădarea să n-o ierți!
Pentru nimic în lume să n-o ierți!

pilde despre iertare – Versuri.pro

Geo Dumitrescu - Treptele Iertării