Francesco Petrarca - Cantul IV [Il Canzoniere]

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Discută din nou de problemele sale amoroase, ca să-și mai ușureze chinul, dar se plictisește de tot ce nu are legătură cu Laura.
Pe când eram în dulcea mea etate,
a apărut și-a înverzit zeloasă
dorința cruntă care mă răneste,
însă cântând, durerea mă mai lasă,
și cânt cum am trăit în libertate,
dar Dragostea în hanul meu pătrunse.
Și-o să mai spun cum mult prea mult crescuse,
și ce-am pățit, și multe alte scene,
cum am ajuns exemplu pentru lume;
ca ce-am pățit anume
să fie scris, și astfel mii de pene
deja au obosit, și-n văi, pe-ogoare,
al meu suspin răsună și jelește
și martor e c-am viață neplăcută.
Iar mintea mea de nu mă mai ajută
cum știe ea, durerea îmi sporește,
și-un gând meschin răneste foarte tare
și-atunci mă rup de orice cugetare,
de parcă-n mine brusc apare ceața:
al lui e miezul, eu rămân cu scoarța.
Și zic, de-atunci de când simții asaltul
dat de Amor, ani mulți s-au dus în spate,
și al meu chip și-a preschimbat aspectul;
iar inima sta-n gânduri înghețate
ce-au căpătat sclipiri ca diamantul,
și s-a împietrit, și dur era afectul.
Dar lacrimi încă nu îmi scăldau pieptul,
puteam să dorm, și ce n-aveam în mine
miracol îmi părea în orişicare.
Ce sunt și ce-am fost oare?
Căci viața trece și-nserarea vine.
Și-aflând cel crud ce gânduri mă-mpresoară
lovi cu-a lui săgeată iute tare,
ce nu putu veșmântul să-mi străbată,
și-atunci c-o doamnă se uni îndată,
că-n fața ei nimic n-avea valoare –
putere, scuze sau o minte clară;
și-n cel ce sunt cei doi mă transformară,
făcând dintr-un om viu un laur verde,
care nici iarna frunza nu și-o pierde.
Ah, ce-am simțit văzând că nu-i de șagă
și-a mea persoană este transformată,
iar părul meu de frunze-o să devină,
ca o cunună mândră și bogată;
picioarele ce stau sau iute-aleargă,
ca orice membru, inimii se—nchină,
și par că-s rădăcini pe-o undă lină,
nu pe Peneu, ci pe-alt râu curgând iute,
iar brațele sunt ramuri cu verdeață!
Și simt și-acum acel fior de gheață
că eram plin de pene moi, plăcute,
dar fulgerul a vrut să mă atace,
c-a mea speranță mult prea sus de duse;
și neștiind unde-aș putea eu oare
s-o regăsesc, vărsam lacrimi amare,
și-o căutam pe unde se pierduse,
noapte și zi, sub apele posace;
de-atunci încoace gura mea nu tace
și tot spunând c-acum este răzleață
am prins în glas a lebedelor nuanță.
Pe malul drag mergeam fără oprire,
vrând să vorbesc, cântam fără-ncetare
și-apoi chemam cu-a mea bizară voce;
n-a fost nicicând așa dulce cântare
cercând s-aline chinuri de iubire
și să înmoaie inima feroce.
Ce am aflat? doar amintiri atroce;
însă și alte lucruri ce contează
de-a mea vrăjmașă dulce și ciudată
aș vrea să spun îndată,
da’-n fața ei vorbirea încetează.
Ea ce cu ochii suflete răpește,
ca inima s-o ia pieptu-mi deschise,
și-a zis: Nu spune-o vorbă, ia aminte.
Și-o revăzui apoi în noi veșminte;
crezând că-i alta – simțuri imprecise –
eu am vorbit, și frica mă-ncolțește;
iar ea își luă un chip ce n-amăgește
și, vai, s-a întors spre mine supărată
și m-a făcut atunci stană de piatră.
Și mi-a vorbit, părând așa cumplită,
c-aveam fiori în piatră cu duiumul,
și-am auzit: Nu sunt ce-ai vrea, se pare.
Și îmi spuneam: Din piatră de-mi dă drumul,
n-o să mai simt nici zgomot, nici ispită;
O, Doamne, dă-mi din nou lacrimi amare.
Și nu știu cum, sărit-am în picioare,
dând vina nu pe alții, ci pe mine,
și-o zi n-am fost nici viu, n-am fost nici rece.
Dar fiindcă timpul trece,
condeiul, deși vreau, nu-mi merge bine;
căci multe lucruri stau în minte scrise,
dar de-altele acum gura vorbește,
iar cei ce-aud se minunează foarte.
Simt inima cuprinsă că-i de Moarte,
chiar dacă tac, strânsoarea nu-și slăbește,
nu pot s-ajut virtuțile proscrise;
și orice vorbe-mi fură interzise;
dar strig din coli și din cerneală-albastră:
Eu nu-s al meu. De mor, e vina voastră.
Credeam atunci că în a ei privire
va licări o milă necesară,
și-a mea speranță foc în piept îmi puse;
smerit când ești poți stinge-orice ocară,
dar nu mereu; și-atunci prinsei de știre
că un sezon de beznă începuse:
căci implorând, lumina dispăruse.
Și negăsindu-i umbra cea pribeagă,
nici urmele lăsate de picioare,
ca cel ce doarme pe cărare
pe iarbă am zăcut o zi întreagă.
Și-acolo, acuzând raza cea vie,
lăsat-am liber ochiul ce jelește,
și lacrimi au căzut în jur amare;
dar neaua nu dispare când e soare,
cum eu simțeam că totul se topește,
ci sub un fag fântână o să fie.
Udam din plin acea călătorie.
Izvor din lacrimi? – nu e o poveste,
căci eu vorbesc de lucruri manifeste.
În suflet Domnul pune frumusețe,
căci doar de la Acela o primește
ce l-a făcut așa ca și pe Sine:
să ierte nicidecum nu obosește
cel care-n piept mereu are blândețe
și-i milostiv cu orişice rușine.
C-a fost rugat prea mult de va susține,
în El se oglindește cu dreptate
și-așa păcatul mult mai mult sporește:
c-abia ce se căiește,
și iar va face alte noi păcate.
Spre mine-atunci Madonna se uitase
și-n mila ei pedeapsa grea o vede
c-a egalat păcatul meu cel mare,
și m-a adus din nou la prima stare.
Dar înțeleptul mai nimic nu crede:
rugându-mă simțeam și nervi și oase
că-ncremenesc; căci doar se scuturase
al meu glas drag din piatra dură foarte
și o strigam pe ea, dar și pe Moarte.
Ca spirit rătăceam (mi-aduc aminte),
prin peșteri părăsite suferisem
și-am plâns ani mulți a mea ardentă vrere;
dar la final același rău găsisem
și pe pământ venit-am ca înainte,
dar ca să simt mai aprigă durere.
Și mi-am urmat dorința în tăcere,
iar într-o zi, plecând la vânătoare,
eu am zărit cea fiară minunată
în apă dezbrăcată,
când soarele pe cer ardea mai tare.
Și nevăzând imagini mai frumoase
stau și privesc: ea simte înjosire;
și ca să se răzbune se ferește
și cu-a ei mână chipul mi-l stropește.
Vorbesc serios (nu e o născocire),
căci am simțit că ea mă preschimbase
în cerb pribeag cu coarne foarte groase
ce prin păduri voia să se pitească;
dar câinii mei porneau să-l urmărească.
Cânt, n-am fost nor de aur niciodată
ce ca o ploaie cade și stropește,
făcând focul din ceruri să dispară;
ci doi ochi minunați mă inflamară,
și-o pasăre am fost ce sus plutește
cu cea ce-n vorba mea e onorată;
și primul laur n-o să-l las vreodată,
că-n umbra-i dulce tare se frământă
plăceri mai mici ce inima încântă.

petrarca versuri – Versuri.pro

Francesco Petrarca - Cantul IV [Il Canzoniere]