Cezar Bolliac - Pedeapsa Cu Moarte

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

I
Gemea poporul-n curtea palatului Dreptății.
Era o zi de august și gura răutății
Scrâșnea, se schidolea,
Voind să fete moartea. Sclipea-ntre dinți mânia,
Plângea, rânjea schidoală, dar nu ieșea, pustia,
Căci legea o oprea.
O sală larg întinsă și-n roșu îmbrăcată
Își resfrângea culoarea prin raza sângerată,
Coloarea de tartar,
Pe searbedele fețe, bătrâne și zbârcite,
Plecate către piepturi, cu frunțile-ncrețite
Țintind un act barbar.
P-un jeț ascuns sta unul de-a însemnat păcatul
Pe-a inimii icoană: buhav, c-un ochi, spurcatul
Rânjea rânjit uscat.
Cu cap de cucuvaie, cu gheare mituite,
Cu ochiul tras în sticle, în sticle îndoite,
Chiora pe vinovat.
Dup-amuțirea lungă citiră, mai citiră,
Își mai cătară-n barbă, gândiră, mai șoptiră –
Se scoal-ăl însemnat
Și-ncepe să vorbească: – „Boieri! Eu zic să moară,
Să moară vinovatul; căci moartea înfioară
Și trebui pilde-n stat.
Gândiți c-avem și suflet! Să facem răzbunare:
O cere omorâtul; o cere-n gura mare;
O cere din mormânt.
Pedeapsa o dă legea ca să se corecteze
Acel ce face crima, – ca să se îndrepteze.
Eu nu vorbesc în vânt.
Eu nu sum de părerea acelui Becaria;
Eu știu ce se cuvine; nu-mi place flecăria
Lui domnul Monteschiu,
Lamartine, Hugo, șaizeci dintr-o societate:
De-mi scapă-omorîtorul, eu voi, după dreptate,
Să-l osândesc în fiu. ”.
II
Pălit de o durere adâncă, nempăcată,
Pe care-o dă speranța când este înșelată,
Greșită-ntr-al său plan,
Se dobora pe fiare, flămând, în baionete,
Cu mădulări rănite, cu coatele-ntre spete,
Un biet uitat țigan!.
Se clătina de boală, de crudă disperare.
Când hotărîrea morții citiră-n adunare,
Suflarea-i se curmă.
Copii, soție, mumă deloc i se iviră.
Se-mpletici să cază; da-n spăngi îl sprijiniră
Și iar se întremă.
III
Gândiți voi la durere? gândiți voi vreodată
Că și țiganul ăsta e soț, e și el tată,
Va fi iubind ceva?
Se află și într-însul dorința-naintării;
Căci firea nu a dat-o-n veci numai puterii;
E-n om, natura sa.
Cum vreți voi ca țiganul, ce-n hulă se târăște,
Când vede libertatea a fiilor ce-o naște,
A neamului său tot,
A lui și a soției; când știe c-o să fie
D-aci-nainte liber, asupra-i nu-i sclavie,
Stăpânii nu mai pot;.
Va fi stăpân pe timpu-i, va râde cu natura,
S-o bucura de munca-i și va simți căldura
Ce Domnul a sădit
În sânul de familii, în vorba asta: tată!
Să fie surd la toate? natura lui stricată,
Gândiți că s-a răcit?.
E crudă, crudă legea ce-apasă și strivește
Gândirea zeității, mister ce cârmuiește
Materie și spirit și face de suntem!
Amor și Libertate sunt legea Provedinței;
Sunt osia naturii; și cin’ le ia ființei –
Urgie! Anatem!.
Statistica de crime nu poate să v-arate –
Pe când bântuia răul pe om, societate,
Opincă și boier,
În zile de tortură, de țepe, sugrumare?
Și când era mai bine: în vremile barbare,
Sau azi când nu s-omoară, când n-avem nici hengher?.
Gândiți la instituții, la școli, înnobilare,
La înlesnirea vieții, l-a țării destulare,
Ș-atuncea s-a stârpit
Și crima și hoția. E vițiul în prăvili;
D-aci se naște răul. Curmați aceste stăvili
Ce revoltă omul și cel mai liniștit.
Ș-apoi țiganul ăsta e lucru, e avere,
Proprietatea voastră; el nu e în cădere
Să judece ca omul; nu poate a gândi;
E vită brută: n-are nici drept, nici datorie;
Incult ca dobitocul ce paște în pustie;
Și prăvilile voastre nu pot a-l osândi.
Când face vita moarte o osândiți să moară?
El a privit ciocoiul cum bate și doboară,
Lăsând pe zile morții țiganii ce-i robește –
Și nu se face vorbă. I-au dat de băut bine,
I-au dat o armă-n mână, când nu era în sine,
I-au zis: „Omoară-ți gâdea și eu te ocrotesc.
Tu mâine vei fi liber cu copilașii-n pace;
Îți dau de cheltuială, îți dau orice-ți va place,
Te-oi face negustor,
Te-oi face om pe lume; iar altfel, – vai de tine!
Acuma dar alege-ți, ca ce-ai voi mai bine:
S-omori sau să te-omor?”.
Voi osândiți țiganul ce, beat d-a lui dorință,
A săvârșit o crimă. Gândiți, în conștiință,
Cine este mai mișel:
Țiganul ce omoară, omoară a da viață
Și lui și seminției, – sau voi carii de gheață,
Călcând și instituții, îl omorîți pe el?.
Voi osândiți o crimă făcută în beție,
În disperații crude, în patimi, în mânie,
Când omul e nebun;
Ș-apoi, cu sânge rece, în bine, fericire,
Nempinși deloc de patimi, strigați c-o glăsuire
Că morții își răzbun?.
Strigați: să moară omul! Să moară-n agonie!
Vă duceți la biserici? Nu-i asta barbarie,
Să fiți neiertători?
Cârmuitori ai țării și ai societății,
Exemple-ai răzbunării și ai moralității?
Chiar voi omorîtori?.
Și unde se sfârșește această răzbunare
După principiul vostru? gândiți voi o-mpăcare
În fiii ce trăiesc?
Voi singuri dați exemplu și-i invitați la ură,
Deschideți rană nouă prin nouă lovitură,
Dați sânge de privesc.
Când ziceți vorba: moarte! Simțiți oari cum vibrează
În mumă, fii, prieteni ce plâng și sângerează;
Vedeți-i stând la porți
Cu gurile în aer, cu ochii fără viață,
Cu brațele spre ceruri; îi trec sudori de gheață;
Vedeți? Ei sunt mai morți!.
Voiești să dai exemplu ș-omori un om ce plânge!
Voiți să-mblânziți tigrii și îi hrăniți cu sânge!
Voiți a-i corecta –
Și îndemnați la crime! – O! cu brutalitatea
Nu se civilizează deloc societatea;
Căci crima naște crimă și crima n-o-nceta.
Atâtea milioane ce dați pe la poliții,
La temniți și la paznici, la dorobanți, miliții,
L-atâtea născociri,
Nu pot ca să vă scape de astă barbarie?
Nu pot să ție omul nebun, sau în mânie,
De relele-i porniri?.
IV
Mulțimea s-adunase ca-n zi de sărbătoare.
Era o zi senină; era mărețul soare
Ajuns în culmea sa.
Juca pe cîmp copiii, mulțimea făcea glume;
Sileau și dregătorii țiganul să sugrume –
Dar gâde nu era.
Puțin, și dorobanții un alt țigan găsiră,
L-aduseră în bice, și-n bice îl siliră
Să-nvețe-a sugruma.
Când se-nălță țiganul să scape de robie,
Răcneau și fii și rude, răcnea a lui soție
Și soțul își chema.
Căzu de trei ori robul din ștreangul infamiei;
Văzu de trei ori moartea în munca agoniei:
Zbiera fără puteri.
Mugea-necat în sânge, cu ochii scoși afară;
Se zvârcolea ca șarpe și se zburlea ca fiară
Martirul în dureri.
Poporul, plin de scârbă, în groaza lui cea mare,
Era uimit de spaimă și fără răsuflare
Fugea necontenit.
Priveliștea aceasta el nu o mai văzuse
Încă de când cu turcii. De mult nu se produse
Revista de-ngrozit.
V
Buzăul șoptea nopții, spunea d-o grozăvie,
Plângea pe unde luna, și câinii pe câmpie
Urlau neîncetat.
A doua zi, în aer, pe liniște, răcoare,
Sta, vânăt ca porumba, cu ochii albi în soare,
Țiganul spânzurat.
Paris, 1857.

pedeapsa cu moarte – Versuri.pro

Cezar Bolliac - Pedeapsa Cu Moarte