Ion Caraion - Panopticum

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Prin piepturile noastre absurde se plimbă
orașele incendiate, amare.
Păsările din ele sunt păsări de pradă.
Oamenii incidentali vorbesc singuri și tare.
Nu răspunde nimeni, – din ziduri
sau ganguri ies șerpi cu mersul târât;
singurătățile serii cu cuțitele-n mână
ne țin de urât.
Fețele au pe ele cărbune crescut
cu gloanțele, cu foile de cort.
Pe timpul războiului,
în noi cartierele au ars ca pălăriile calabreze, de sport.
Echipamentele seamănă cu pietrele;
au culoarea drumului spân.
Într-o zi de octombrie, serioasă,
au să răsară scaieți negri-n plămân.
La dansul grotesc al orbitelor
vom vedea atunci fabricile de cărămidă umană
pompându-și alcoolul din bureții lor anonimi
peste inimă câte o capcană.
-Doamne, să ne ajuți să te întâlnim pe Calea Lactee –
cuptoarele tale coc pâinea țăranilor triști:
dacă ai fi lângă noi, te-ai întâlni cu Iisus Hristos în tranșee
sau l-ai găsi mort în porumbiști.
Să ne culegi, Doamne, ca pe struguri
din alifia țarnelor, din vegetații de fier –
că.. “noi pentru tine ducem acuma războiul acesta
mare cât o felie de cer”.
Oamenii tac de-alaltăieri și te-așteaptă;
puștile lor (crede-mă) n-au să tragă niciodată în tine,
cu toate că trupurile noastre-ngropate-n asfalt
se uită la soare ca la un hoț ieșit, ziua, din mine.

panopticum – Versuri.pro

Ion Caraion - Panopticum