pajura – Versuri.pro

Magda Isanos - Cavalerul (Ploaia de Primăvară Singură)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Ploaia de primăvară singură,
cu suliță și cu chivără,
a trecut prin pădure la pas,
pe calul ei verde.
În glumă-mplinind minunile,
mugurii pocneau ca alunele,
și-atingându-i haina și părul,
înflorea măcieșul și mărul.
Cu platoșă strălucind și cu pene
deasupra coifului său, alene,
cumpănindu-se și visând războaie,
trecea tânăra ploaie.
Gorunii spuneau: „Făt-Frumos,
dă-te de pe calul tău jos.
Aici doarme pajura și balaurul,
strălucind la soare ca aurul.”
Sub copite, sub potcoave mici,
se trezeau popoare de furnici.
Un melc mare auzea din casă
iarba cum crește grasă.
Se făcea senin, mai senin.
Cavalerul pălea ca un crin.
Nu i se vedea coiful, nici fața.
Îl fura soarele, ceața.
Calul cădea în genunchi și cădea
sulița, în vârf cu o stea.
Numai steagul în zare se vede,
pentru cine nu crede.

Octavian Goga - Pajurei cu Două Capete

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Din grele vremi de grea corvoadă,
De când urnită din noroi,
Spurcată pajură de pradă,
Te-ai pus stăpână peste noi,
Din grele vremi demult s-alege
Pe urma ta acelaşi sfat:
Că-n ciubul tău fără de lege
Miroase-a moarte şi-a păcat.
Ca un blestem de cununie
Ne stă pierzarea ta-n pervaz
Şi gheara ta de veci ne scrie
Ruşinea vieţii pe obraz;
Căci n-are iadul vreun balaur
Mai rău şi mai înfometat,
Să ceară sânge-atât şi aur,
Cât bietul meu pământ ţi-a dat.
Cu două ciocuri nesătule
În inimă tu ne-ai străpuns,
Nici lacrimi n-ai avut destule,
Nici carne nu ţi-a fost de-ajuns.
Ţi-am dat feciorii şi bărbaţii
Şi ţi-am dat plânset de femei,
Ţi-am dat sudoarea unei naţii,
Tu, pajură, tu tot mai vrei..
În negru-galben ochiul sorţii
Ţi-a prins stindardul fără spor,
Căci galbeni ni-s la faţă morţii
Şi neagră-i jalea-n urma lor.
Din ei e casa ta zidită,
Şi-n putredele-i temelii
Se macină îmbătrânită
Sub strigătele celor vii..
Azi gemi strivită şi bolnavă
Când vulturii gonaci te rup,
Văd din răsufletul de-otravă
Arsura stinsului tău trup.
Din munţi, din văi şi pân’la mare,
Te smulg, te muşcă, şi te-alung’,
Cu bocete de îngropare
Răsună vaieru-ţi prelung..
Nu ne-au scris zodiile nouă
Ce-ţi blestemam la căpătâi,
Cu vlaga noastră frântă-n două
Să-ţi fim la groapă cei dintâi.
Dar când potopul tuturora
Va-nchide praznicul grozav,
Vom fi şi noi să-ntindem hora
Pe stârvul tău căzut în prav.
Atunci, în milostiva clipă
Când cufundându-se-n amurg,
Pe sfâşiata ta aripă
Va plânge schilavul Habsburg,
Atunci, privind din nou cărarea
De ani o mie, robi ai tăi,
Vom sta învinşi simţind mustrarea
Că singuri nu ţi-am fost călăi.

Vasile Alecsandri - Păsărica

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Albă păsărică!
Ce stai singurică
lângă cuibul tău?
Nu-i ziua senină,
sau nu curge lină
apa la pârâu?
De ce plângi cu jale?
Vezi surorile tale
cum se veselesc.
Prin luncile-umbroase
vezi cât de voioase
zbor și ciripesc!
Ce durere, spune,
ce dor greu supune
inimioara ta,
de stai singurică,
dragă păsărică,
și nu poți cânta?
-Frate, -n depărtare
o pajură mare
se-nalță mereu.
Gheara-i se lungește,
ochiu-i se țintește
tot spre cuibul meu.
Apa-i lină, frate,
frunza lin se bate
în codru-nflorit.
Dar cuibu-mi jos cade
ca de mult îl roade
un șerpe cumplit!