osanda – Versuri.pro

Dante Alighieri - Infernul - Cantul XXVIII

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Cercul al optulea: Bolgia a noua. Semănătorii de dezbinări.
Au cine-ar şti, chiar dac-ar fi să spună
de zece ori la rând şi nu-n poezie
ce răni văzut-am şi cât sânge-n spumă?
De bună seamă nu-i uşor a scrie, căci graiului şi minţii nu-i e dat
cu-a lor puteri atari minuni să-nvie.
De-ai sta s-aduni tot neamul spulberat
din ţara Pugliei, aprig încercată
ce cu romanii-n lupte-a sângerat
şi-n altă luptă-apoi, îndelungată,
din cafe-a strâns mii de inele gloata,
precum Tit Liviu fără greş arată,
cu neamu-nfrânt care-şi primi răsplata
fiindcă-şi făcuse din Guiscard duşman,
şi cu cel’lalt ce leşuri mii lăsat-a
când Puglia a trădat, la Ceperan
sau Tagliacoz unde-a stârnit turbare
Alard bătrânul, fiindc-a fost viclean,
şi dacă toţi şi-ar da-n vileag picioare
ciuntite-ori răni, tot n-ar putea grămadă
cu-a noua groapă-n chin să se măsoare.
De când sunt eu n-am mai văzut obadă
crăpată-n două la butoi sau târnă,
precum un duh crăpat din barbă-nnoadă,
ce maţele-şi privea cum îi atârnă
şi-şi arăta ficaţii şi desaga
în care pita se preface-n scârnă.
Şi-n timp ce chipu-i cercetam şi plaga,
îşi trase pieptul şi grăi: Priveşte
cum mă desfac, de când pierdut-am doaga
Priveşte Mahomed cum se căzneşte!
în faţa mea tânjeşte alt mişel:
Aii, crăpat din barbă până-n creştet.
Toţi cei ciuntiţi ca mine şi ca el
urzit-am schisme şi zâzanii-n ţeastă
şi drept aceea-s spintecaţi astfel.
Un diavol sade cocoţat pe coastă
şi fără milă-nfige spada-n noi
de câte ori un duh din tagma noastră
pe-acelaşi drum se-ntoarce-napoi;
căci fice rană buza ei şi-o strânge
cât timp se-nvârte-al umbrelor convoi.
Dar cine eşti, tu, ce te uiţi la sânge
şi nu te-ndemni de unde stai, pe stâncă,
să-ţi iei pedeapsa şi să-ncepi a plânge?”
Nici pragul morţii nu-l trecu el încă,
rosti Virgil, nici cazne nu-l pândesc;
ci ca să-i dau învăţătură-adâncă,
eu, care-s mort de mult, mă osârdesc
din brână-n brână să-i arăt ce-nşiră
cumplitul loc; şi adevăr grăiesc.”
Mai mult de-o sută din adânc ieşiră
şi mă priveau, uitându-şi pe deplin
de cazna lor când vorba-i auziră
Şi duhu-atunci: Să-i spui lui Fra Dolcin,
când va să-ţi mântui drumul şi corvoada,
că de nu vrea să mă urmeze-n cin,
s-adune-n saci merinde, ca zăpada
să nu-l predea vrăjmaşilor pe mână,
ce-altminterea nu l-ar răzbi cu spada.”
Şi-astfel zicând, îşi ridică din rână
piciorul Mahomed şi împăcat,
când isprăvi, şi-l sprijini-n ţărână.
Un altu-atunci cu gâtul spintecat
şi c-o ureche, numai una bună,
iar nasul pân’ la pleoapă sfârtecat,
privindu-mă cu ceilalţi dimpreună
prin beregată scoase-o chemare
şi gâlgâind se apucă să-mi spună:
Străine, tu, iertat de chin, pe care
te-am mai văzut în ţara mea, latina
(de nu mă-nşală multa-asemănare),
când va s-ajungi la Marcabo colina
ce din Vercel scoboară spre câmpie,
să-ţi aminteşti de Pier da Medicina.
Şi dă de veste-n Fano ca să ştie
messere Guido şi-Angiolel, că-n stare
de suntem noi să ştim ce va să vie,
vor fi zvârliţi de pe corabie-n mare
pe-aproape de Cattolica, pe unde
un despot crud va săvârşi trădare.
Din Cipru la Maiolica niciunde,
nici grecii, nici piraţii la răscruce
n-au săvârşit măcel mai crunt pe unde.
Căci trădătorul chior de-un ochi ce-i duce
peste cetatea ce-o urăşte-anume
un duh ce-osânda-n rând cu mine-şi duce,
la sfat îi va chema să se-mpreune
şi-apoi va face-astfel ca la Focara
să n-aibă lipsă-n vânt de rugăciune.”
De vrei, i-am spus, să-ţi mai alin povara,
ducându-ţi vestea pe pământ, mi-arată
ce duh ziceai că-şi preaurăşte ţara?”
Cuprinse-atunci de fălci un duh din ceată
căscându-i gura şi grăi: Greşeala
ce-a săvârşit i-a pus pe bot lăcată.
Lui Cezar el îi spulberă-ndoiala,
vădindu-i că-ntârzierea în de ea
sporeşte, când eşti gata, cheltuiala.”
O, bietul Curio ce-nfricat stătea
cu limba schingiuită şi-altădată
cât de-ndrăzneţ la vorbă se-arăta!
Alt duh atunci se dezlipi din ceată
şi două cioate ridicând ‘nainte
strigă mânjindu-şi chip şi piept deodată:
Să nu-l uiţi nici pe Mosca, ia aminte,
cel care-a zis:ŤNu-ncape-aici spăşireť
şi rea sămânţă fu toscanei ginte”.
Iar viţei sale, zis-am eu, pieire.”
Văzui atunci că vorba mea-l sfâşie
şi-o luă din loc cuprins de grea mâhnire.
Eu însă nu, căci mă uitam; ci-a scrie
câte-am văzut mi-e greu şi nu mă-ndur,
căci n-am chezaş să pună mărturie.
Dovadă însă cum că nu-s sperjur
mi-e cugetul ce te-ntăreşte când ţi-l
ştii în piept ca lacrima de pur.
Văzui un trunchi ciuntit de cap, şi-n gând
îl văd şi azi cum l-am văzut cândva,
umblând şi el cu toţi ceilalţi în rând.
Cu capu-n mână spânzurând păşea,
ca pe-un fanar ţinându-l în strânsoare,
şi capul ne privea şi suspina.
Din sine faclă-şi faurea-n cărare
părând că-ntr-unul doi se zbat a-ncape,
pe voia celui ce-a urzit atare.
Şi-ajuns apoi la puntea peste groape,
întinse capu-n mâna ridicată,
astfel ca vorba să ne fie aproape.
Şi zise: Uite ce-am primit drept plată.
Străine, -ajuns la cei care tânjesc
văzut-ai, spune, -atare chin vreodată?
Spre-a-mi duce vestea-ţi spun că mă numesc
Bertram de Born şi-n iad m-am osândit
dând sfat de rău vlăstarului regesc.
Pe tată şi pe fiu i-am asmuţit
ca sfetnicul ce vrând să se răzbune
pe Absalon, cu David l-a-nvrăjbit.
Am rupt pe cei sortiţi să se-mpreune
şi rupt de trup mi-e capul fără minte;
cuvântă-n mine legea care spune:
ŤOchi pentru ochi şi dinte pentru dinteť.”

Charles Baudelaire - Femeile Damnate

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

La focul pal al lămpii, cuprins parcă de jinduri
Stă Hipolita-n perne adânci și tot visa
Acele fără seamăn, puternice alinturi
Ce-au tras a naivității ei pudice perdea.
Și căuta cu-o lungă privire tulburată
Al inocenței sale azur îndepărtat,
Întocmai ca drumețul, când se mai uită-o dată
Spre orizontu-albastru ce-n urmă l-a lăsat.
Iar ochii ei, prin care se moleșau alarme,
Plăcerea mohorâtă, tot chipul ei vâlvoi,
Și brațele-i ca niște zădărnicite arme,
Pentru plăpându-i farmec erau podoabe noi.
Culcată la picioare, de voluptate beată,
O pârjolea Delfina cu ochii ei fierbinți,
Precum veghează fiară robustă la o pradă
Ce poartă deja semnul tăioșilor săi dinți.
Putere-ngenucheată, cu slăbiciunea față,
Își savura izbânda, potiru-i triumfal
Și se-ntindea spre dânsa, cu grația-i semeață,
Ca pentru a culege o mulțumire-n dar.
Ea căuta în ochii căzuți întru ispită
Tot imnul ce plăcerea-l îngână pe tăcut
Și-acea recunoștință sublimă, infinită.
Ce scapă de sub pleoape, ca un prelung gemut.
-„O Hypolita, suflet prea delicat ce-ți este?
Pricepi acum că nu-ți poți bobocii oferi,
Sub chipul unei jertfe de mii de ori funeste,
La vânturile aspre ce doar i-ar ofili?.
Săruturile mele-s ca niște efemere,
Când se ating, ușure, de fața unui lac,
Pe când amantul lasă pe trupu-ți urme grele,
Ce parcă-s niște brazde și numai rău îți fac.
Vor trece peste tine în goană cu copita.
Ca niște cai sau bivoli, în fuga lor cea grea.
Întoarce cu fața spre mine, Hypolita,
Tu, tot ce am pe lume și jumătatea mea!.
Privește-mă cu ochii-ți cei plini de azur și stele!
În schimb, pe o privire ca un balsam vrăjit,
O să-i ridic plăcerii tot noi și noi perdele
Și o să-ți dărui visuri ce-s fără de sfârșit.”
Răspunse Hipolita cu vocea ei sfioasă:
– „Tu știi că nu-s igrată, nici rea de felul meu
Delfina mea, dar sufăr, neliniștea m-apasă
Ca după un teribil și tenebros supeu.
Și simt cum mă încearcă o groaznică teroare,
Că mă-nconjoară spectre și revenanți mișei,
De parc-aș fi purtată pe drumuri mișcătoare
Ce-o zare ca de sânge le-nchide-n cercul ei.
Am săvârșit noi oare vreo faptă condamnată?
-Spune-mi de poți ce spaime anume mă cuprind:
Atunci când spui că-s înger eu mă cutremur toată
Dar buzele-mi spre tine cu sete se întind.
Nu mă privi într-astfel, o sora mea iubită,
Te voi iubi, știi bine, mereu, neabătut,
Chiar dacă-ai fi capcana ce-mi este preagătită
Și-al damnațiunii mele lugubru început.”
Delfina, scuturându-și patetica ei coamă,
Pe-un trepied de-aramă prinzând a fremăta,
Cu ochi fatal răspunse și voce de tirană
-„Cine-ndrăznește iadul iubirii-a-l destina?.
Damnat pe veci să fie, cu mintea-i imbecilă,
Sofistul cel nevolnic ce, dintru început,
Punându-și o problemă de-a pururea sterilă,
Iubirea s-o împace cu cinstea ar fi vrut.
Ce-a vrut ca să îmbine-ntr-o formă nefirească
Dogori cu bezne, zorii cu-al nopții ceas târziu;
Scheletu-i paralitic nicicând să se-ncălzească
La soarele iubirii ce arde purpuriu!.
Te tu de vrei să-ți cauți logodnicul în gloată,
Dă-i inima-ți s-o frângă cu hulpav sărutat
Și plină de căință și groază, tulburată,
O să-mi arăți cum sânii tăi cruzi i-a profanat.
La doi stăpâni în lume nu poți purta credință. ”
Copila însă strigă, cuprinsă de amar,
-„Simt un abis cum crește-n întreaga mea ființă
Și-acest abis feroce e inima mea chiar.
Arzînd precum vulcanii, adânc precum e golul,
Nicicând nu-și află sațul dușmanul monstruos
Și ca o Eumenidă nu-și satură pârjolul,
Ce-ntocmai ca o torță îl arde până-n os.
Să tragem dar perdeua și la-adăpost de lume
Să căutăm limanul unui repaus blând,
Iar pieptul tău să-mi fie locaș de-ngropăciune
Și-n sînii tăi să aflu răcoare de mormânt. ”
Descindeți, dar descindeți, puzderii de victime
Spre veșnicele iaduri mânate de destin,
Zvârliți-vă-n abisul în care mii de crime
Le flagelează vânturi ce nu din ceruri vin.
Clocotitor amestec, cu zgomot de furtună,
Fugiți, hoinare umbre, spre-al vostru unic țel.
Pe veci nu stâmpăra-veți turbarea-vă nebună,
Și-osânda voastră-i prețul plătit pentru plăceri.
Nicicând nu e lumină în recile caverne.
Prin murii sparți dînd iama, miasmele-n dogori
Filează și prind pară, precum niște lanterne,
Și vă înfig în trupuri sălbatice odori.
Iar bucuria voastră, mereu nerodnicească
Mai rău v-ațâță setea, al ei cumplit flagel
Și vântul desfrânării vă face să pocnească
Pe oase toată carnea, precum un vechi drapel.
Departe dar de oameni, ființe blestemate,
Și-ntocmai ca o haită de lupi sau de strigoi
Urmați-vă destinul, sărmane condamnate,
Fugind de infinitul ce îl purtați în voi.

Johann Wolfgang Von Goethe - Epigrame - 80

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

„Totul se lămurește – îmi spune-un cirac –
Din teorii înțelept predate nouă de dascăl”.
Sigur, îndată ce crucea de lemn ați cioplit-o destoinic,
Se potrivește deasupra și trupul cel viu, ca osândă.

Johann Wolfgang Von Goethe - Totul Se Lămurește

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

„Totul se lămurește – îmi spune un cirac –
Din teorii înțelept predate nouă de dascăl.”
Sigur, îndată ce crucea de lemn ați cioplit-o destoinic,
Se potrivește deasupra și trupul cel viu, ca osândă.

Heinrich Heine - Au Mormântul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Au mormântul…
Au mormântul la răscruce
Cei ce-și curmă viața lor –
Crește-acolo-o floare albastră,
Floarea osândiților.
La răscruce-n noaptea rece
Stăm oftând, muncit de dor –
Se mișcă-n bătaia lunii
Floarea osândiților.

Alfred De Musset - Cititorului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

În cartea asta, fără-ndemânare,
Am pus întreaga tinerețe-a mea.
Mărturisesc, acum când ea apare,
Că multe-aș fi putut să schimb în ea.
Dar, cum și firea noastră-i schimbătoare,
De ce să fac trecutu-altminterea?
Te du, deci, biată pasăre, în zare
Și Dumnezeu te-ndrume unde-i vrea.
O, cititorule, oricine-ai fi,
Citește cât mai mult mă poți citi;
La urmă vine-osânda, pare-mi-se.
Întâiul vers copilu-l migăli;
Pe cel de-al doilea, băiețandrul; și
Bărbatul, doar pe el din urmă-l scrise.

Arthur Rimbaud - Osânda Lui Tartuffe

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Tot zgârâindu-şi inima duioasă
Sub casta robă neagră, într-o zi
Când se plimba, cu gura lui băloasă
Şi ştirbă, mestecând misticării, –
Un pişicher de-ureche-l prinse zdravăn
Şi, aruncându-i în obraz ocări,
Îi smulse de pe trupul hâd şi reavăn
Veşmântul cuvioasei lui chemări.
Fusese descheiat pe jumătate!
În inimă, păcatele iertate
I se-nşirau – mătănii. Palid tare,
Taruffe se spovedea. Dar zurbagiul
Se mulţumi să-i ia doar anteriul.
– Tartuffe sta gol din cap până-n picioare.